Nu, Mumia nu e un film bun. Sunt conștient de asta și sunt de acord cu criticii că e foarte prost. Dar tot mi-a plăcut – sau cel puțin, m-am bucurat că a fost o pauză binevenită pentru creier – și probabil o să-l văd din nou dacă o să fie la TV și o să-mi fie lene să caut telecomanda să schimb canalul. N-am ce să fac, îmi plac filmele proaste, mai ales francizele. Iar Mumia e mai mult decât un film prost, e un monument de prostie.
Regizat de Alex Kurtzman, filmul îl are pe Tom Cruise în rolul lui Nick Morton, un hoț de antichități anti-erou care nu e nici „anti", nici „erou", și pe Sofia Boutella în rolul lui Ahmanet, o prințesă egipteană care a devenit mumie după ce a fost îngropată de vie. Filmul recapitulează narațiunea din francizele trecute printr-o voce narativă și flashback-uri (un pumnal mitic, patricid, invocarea zeilor), după care sare la Nick și cel mai bun prieten al lui, Chris (aw, Jack Johson!) care caută chestii de furat prin Irak. Apare și Jenny (Annabelle Wallis), pasiunea lui Nick, care pare să existe doar ca să facă mișto de faptul că Nick e nesatisfăcător în pat și să-l asigure că totuși e un tip de treabă în adâncul lui.
Citește și: Am vorbit cu Cristian Mungiu despre cum prea multe filme comerciale îți prăjesc creierul
Pe scurt: ăștia doi o eliberează pe Ahmanet, care era închisă, Nick devine blestemat și trebuie să se lupte cu ea, cu alți morți, cu gravitația și cu un scenariu teribil de prost. E unul din filmele alea care impresionează prin stupizenie, un film din ăla care n-ar trebui să existe și totuși există și mai și punem botul la el. Inclusiv eu, din păcate.
Există niște scene de flashback destul de cool și niște scene de acțiune bune cu Tom Cruise. Dar relația dintre Nick și Jenny e atât de dureros de dubioasă încât Nick pare să aibă mai multă chimie cu Ahmanet. (Până și scenele în care mumiile sug viața din oameni par să aibă mai mult erotism decât cele cu Nick și Jenny.)
Pentru că Mumia nu vrea să exceleze într-un singur gen de film, ci eșuează când încearcă să fie toate tipurile de filme deodată, lasă privitorul într-o confuzie totală. Personajele se împiedică prin scenariu și nu știu ce emoții trebuie să transmită. Sunt o grămadă de replici de alea ca de sitcom, dar la care nu râde nimeni decât publicul ăla înregistrat pe casetă.
Citește și: Cele mai bune filme de la Cannes, din 2017, pe care n-ar trebui să le ratezi
Majoritatea acțiunii e ridicolă, iar scenele în care diverse personaje se bat cu mumiile sunt frecvemte, dar lipsite de adrenalină. Nu simțim niciodată că personajele ar fi cu adevărat în pericol – și chiar dacă ar fi, nu există semne că ar trebui să ne pese.
Mumia e un film nesigur de el, deși e o franciză blockbuster.
Credit: Universal Pictures
Punctul culminant al dezastrului e când apare Russell Crowe și se prezintă drept dr. Jekyll. Ăla a fost momentul în care filmul m-a pierdut până și pe mine, un fan al filmelor proaste din toate timpurile: își pune singur piedici prin construcția lumilor și prin responsabilitatea de a se lega de povestea originală. E ca și cum Universal ar fi ales un film american la întâmplare și ar fi zis: „Da, ăsta ar trebui să fie primul film dintr-o franciză uriașă! E o idee groaznică! Îmi place la nebunie!"
Mumia nu e film pentru critici sau pentru fani, ci pentru oameni plictisiți. E un film pe care trebuie neapărat să-l vezi gratis (te rog nu te duce să-l vezi la cinema și nu încuraja Universal să creadă că a dat lovitura cu el). Cel mai bine e să-l vezi în fundal, în timp ce joci jocuri pe telefon sau când vin prietenii pe la tine și ați fumat un cui. Bine, asta până o să-și dea seama cât de nașpa e și o să te roage să închizi televizorul. Dar poți să-l vezi și singur, într-o seară de plictiseală, în care să te bucuri de toate momentele lipsite de sens.
