Adolescența e platforma de lansare spre o viață care ne aparține și pe care trebuie s-o gestionăm într-un fel sau altul. Dar oricât o lăudăm și susținem că ne formează, această etapă poate fi o adevărată cursă cu obstacole fizice și psihologice. Acest moment de tranziție între copilărie și viața de adult și poate afecta sănătatea mintală.
Florine are 29 de ani și locuiește în Jemmapes. În total, a fost internată în spitale de 30 de ori. Am povestit cu ea despre cei 13 ani petrecuți în spitalele de psihiatrie, despre halucinații, relația cu mama ei și traiul în noul ei mediu.
Povestea asta face parte din seria de portrete produsă de Benoît Do Quang și Pablo Crutzen Diaz. Seria lor se numește Normal și oferă o perspectivă diferită asupra sănătății mintale la tineri. O găsești aici.
Am fost internată în spital pentru prima oară la 12 ani, după o tentativă de sinucidere. Pe atunci nici măcar nu știam ce e sinuciderea sau ce făcusem. Aveam un trecut complicat. De la 13 ani am început să am tot mai multe tentative de automutilare și sinucidere. Eram mereu îndurerată. La vârsta de 26 de ani, după ce a murit mama, am început să am halucinații și atacuri de paranoia. Trăiesc așa de doi ani și jumătate.
Când aveam 12 ani, am luat pastilele mamei. Chestia dubioasă e că habar nu aveam ce făceam, nu îmi doream să mor în mod explicit. În ziua aia, am luat pastilele fără să știu dacă voiam să mor sau doar să îmi amorțesc gândurile. Pentru mine era același lucru. Aveam ca model o mamă care lua mereu pastile când nu era bine.
Mama era depresivă și am încercat mult să o susțin. Când mă îmbrățișa, simțeam că îi ofer ceva. Când îmi spunea „te iubesc”, eu credeam că îmi spune „iubește-mă”. Cred că am trăit prea mult timp în tristețea asta. Tata era – sau este – o persoană periculoasă. El e monstrul și persoana care mă sperie cel mai mult în viața asta.
Când aveam 14 ani, mă simțeam cel mai bine când eram singură în camera mea la nouă seara. Nu trebuia să-mi fac griji că se uita cineva la mine. În momentul în care închideam ușa, știam că tata nu era acolo și că n-o să vină în camera mea. Mama era în scaunul ei, își luase pastila, deci dormea. În sfârșit aveam timp și pentru mine. Treptat, a început să-mi placă acest vid existențial. Dar mă durea prea mult, așa că am început să mă tai.
La psihiatrie mi-am găsit o rutină: ne spălam la o oră exactă, luam masa la o oră fixă, aveam în jur adulți responsabili și capabili. Când mi-au zis că pot pleca acasă, m-a luat anxietatea. Imediat ce mă întorceam iar la spital, mă simțeam în siguranță. Mi-am dezvoltat un tipar: când nu mă simțeam bine, mă tăiam pe mâini și mă trimiteau iar la spital. Asta a durat până la vârsta de 26 de ani.
Când mama a murit, am început să realizez că eram depășită de situație. Deja aveam inima frântă, așa că atunci când a murit am simțit că explodez. Am încercat să fiu rezistentă, așa cum i-ar fi plăcut ei. În loc să simt tristețe, am încercat să simt doar iubire pentru ea.
După înmormântarea ei, m-am dus acasă singură în apartamentul meu din Charleroi și acolo am găsit liniștea de care aveam nevoie. Apoi, treptat, n-a mai fost așa de liniște. Auzeam copiii cum urlă pe stradă, dar, când ieșeam pe balcon, nu era nimeni acolo. Și totuși îi auzeam cum mă strigau pe nume. Apoi am început să aud voci în gura de ventilație. Mi-am zis că or fi frecvențe radio, că or fi de la NASA. Vocile s-au panicat că le auzeam și au decis că trebuia să fiu eliminată, pentru că era prea periculos pentru mine să le aud. M-am uitat pe fereastră și am văzut un sniper care țintea cu arma spre capul meu. Alte voci mi-au zis să mă las pe burtă. Am căzut în genunchi. Tremuram și așteptam să mă împuște. Am avut halucinațiile astea timp de trei săptămâni încontinuu.
Vocile se simt ca și cum aș avea pe cineva pe umăr care îmi șoptește în ureche. Nu sunt doar un gând, e efectiv vocea altcuiva. Uneori sunt șoapte, alteori voci robotice, alteori voci demonice. Mai sunt și vocile care vorbesc despre mine la persoana a treia, care spun: „E stresată”, „e nervoasă”, „ce face?”, „e dubioasă”. Trebuie să fiu mereu vigilentă. Halucinațiile au devenit un mod de comunicare cu mine însămi. Dar uneori nu le pot face față.
Într-o zi, am cerut ajutorul unei prietene. Mi-a zis de locul în care stătea și a venit să mă ia. Mi-a sugerat să petrec câteva zile cu ea, dar locuiesc la ea și acum. E o familie care și-a deschis această casă în care persoanele care au trecut prin episoade psihiatrice dure se pot reface. Ideea e că dacă ai nevoie să mergi la un spital, poți face asta, dar dacă te temi și nu vrei să mergi, te ajutăm noi să reduci riscul de sinucidere. Ai camera ta, viața ta, iar noi suntem lângă tine dacă ai nevoie. Când mă copleșesc emoții puternice, cânt la pian sau iau pisica în brațe.
La psihiatrie, dacă ești în criză, te leagă de pat. Am pățit asta chiar acum câteva săptămâni. Odată, am stat izolată 30 de ore. În casa asta se practică altceva. Nu te leagă nimeni de pat, dar te țin mai multe persoane – după ce ai fost de acord cu asta înainte să ai criza – până când te descarci de emoții. Un astfel de episod durează jumătate de oră. Și nu e deloc rău să fii ținut în brațe de alți oameni. Uneori chiar am nevoie să mă țină cineva în brațe.
Înainte, când nu mă simțeam bine, spuneam că vreau să mor. Nu aveam vocabularul potrivit. Aici, în loc să mă tai pe mâini sau să îmi doresc moartea, am învățat să mă exprim. Atacurile de paranoia și halucinațiile mi s-au redus enorm de când am sosit aici.
Un doctor mi-a zis că sunt un caz fără speranță și că o să mor tânără, fie prin sinucidere, fie de la o efectele secundare ale tratamentelor. De curând, același doctor mi-a zis că sunt un miracol.
În sfârșit fac voluntariat în domeniul sănătății mintale. Merg la întâlniri unde oamenii spun ce le-ar plăcea să se schimbe în domeniul psihiatriei, există mai multe astfel de consilii în Belgia. Contribui la schimbare și încerc să ajut societatea să evolueze. Dacă aș putea să vorbesc cu mine cea de la 15 sau chiar de la șase ani, nu mi-aș zice nimic, doar mi-aș da o îmbrățișare. De fapt, de asta aveam nevoie atunci.
Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.
