2001 și mă aflu în dormitorul prietenilor mei gemeni, Gareth și Greg. Gemenii au puterea extraordinară să își multiplice cadourile de ziua lor și asta înseamnă că Gareth și Greg au primit de ziua lor o consolă PS2 și jocul Grand Theft Auto III, pe când eu încă am un Sega Saturn și Daytona USA. Bineînțeles că m-am dus acasă la ei ca să văd și eu cum arată viitorul.
Tehnic, ce facem noi e ilegal, pentru că ei au 14 ani și iar jocul ăsta e pentru persoane peste 18 ani, dar oricum s-au uitat deja la South Park și Jackass, așa că nu mai contează.
Mă uit la cel mai grozav motor 3D construit în viața mea, pe un ecran imens pe care Gareth și Greg l-au montat pe un perete la un unghi perfect astfel încât amândoi să-l vadă, fiecare din patul lui. E două după-amiaza, dar draperiile sunt trase, ca să vedem mai bine culorile de pe ecran.
Când vine rândul lui Gareth la controller, el patrulează în zona Cochrane Dam, în speranța că o să găsească o camionetă cu înghețată Mr. Whoopee despre care a citit în revista Official PlayStation. Când vine rândul lui Greg, ăsta parchează într-un loc trecut cu vederea și ascultăm rap în loop pe Chatterbox FM al lui Lazlow, pe care îl idolatrizăm.
Când vine rândul meu, conduc ca un nebun și nu-mi vine să cred cât de imens e orașul și cât de viu mă face jocul să mă simt, până când mă prinde poliția și tre' să-i dau controllerul lui Gareth ca să caute timp de patruzeci de minute o mașină cu înghețată.
Este 2002 și sunt în camera prietenului meu Chris, care a instalat PS2-ul la parter, pentru că maică-sa e plecată în weekend. Mă așez pe podea, pe o pernă pe care am scos-o din canapea, cum face orice puștan de 15 ani. Chris stă în genunchi, foarte aproape de ecran, în speranța că o să vadă mai bine Hidden Packages pe o hartă alb-negru pe care a printat-o la școală. Pe podea zac o pungă de chipsuri și o sticlă de doi litri de Cola. Mai târziu, o să mergem la o benzinărie să ne luăm burgeri și ciocolată.
În cameră miroase oribil. „Ai văzut Scarface?” mă întreabă Chris și îmi arată o armă similară cu o drujbă. „Se pare că asta e inspirată din Scarface.” Niciunul dintre noi n-a văzut Scarface. Abia peste trei ani o să mă uit la Scarface și o să mă dea pe spate referințele Scarface din Grand Theft Auto. Sar cu o motocicletă de pe o rampă ca să primesc un bonus, dar ajung în apă și mor pe loc. Îi dau controllerul înapoi lui Chris și el îl ține vreo oră.
Este 2004 și sunt acasă la prietenul meu Paul. Amândoi avem tunsori oribile. Programul nostru zilnic e după cum urmează: Tatăl lui îl ia de la școală cu mașina și mă ia și pe mine, deși locuiesc în altă parte, pentru că el are GTA: San Andreas pe PS2.
Deschide jocul și mă lasă să fac prima misiune, în care te plimbi prin Los Santos pe un BMX. În clipa aia, sunt convins că e cel mai tare motor 3D pe care o să mă joc vreodată. Toți colegii de la școală au jocul ăsta – cumpărat pentru ei de frați mai mari, unchi cool, tați haotici – așa că toți vorbesc despre el.
„În joc apare un Bigfoot” sau „Dacă folosești cheat codes, n-o să poți termina jocul niciodată” sau „Harta e fix de mărimea LA-ului”. Un prieten al unui prieten a furat un Hydra și a zburat cu el peste hartă și i-a luat 25 de minute. Altul s-a jurat că a primit un rating de șapte stele, deși jocul are maximum șase.
Știu că mă jucam și mă gândeam că n-o să existe vreodată un joc mai bun și mai popular decât ăsta.
Mai târziu, s-a lansat San Andreas și pentru Xbox și am economisit bani la jobul din timpul verii ca să mi-l cumpăr.
Prietenii îmi arătau ce afaceri și-au cumpărat în joc, ce mașini aveau, cât de ușor le era să intre în sediul armatei, dar pe mine mă interesa doar să trăiesc în lumea aia, după ce am terminat toate misiunile. Am făcut și un mix cu muzica preferată și l-am încărcat în Xbox.
Pot face ce vreau aici: merg cu mașina pe autostrăzile din Las Venturas și mă uit cum ziua se transformă în noapte și se aprind luminile la cazinourile din jur. Strâng scoici din apă, șterg graffitti-urile bandelor rivale și fac snapshot-uri prin jocul care pare la fel de mare ca un stat. Am milioane de dolari în bancă și libertatea să fac ce vreau, adică să mă duc la Ammu-Nation, să cumpăr muniție pentru un lansator de rachete, să fur un tanc să merg cu el prin trafic până mor și o iau de la capăt, de unde am salvat ultima oară.
Mă joc la mine în dormitor, pe un ecran destul de mic, dar mă simt ca și cum aș fi acolo. Merg pe stradă și pietonii îmi spun tot felul de lucruri. Folosesc un cheat code ca să fac rost de un Hydra și zbor pe deasupra hărții. Nici măcar nu-mi pasă ce se întâmplă. Stau de zece ore pe un beanbag, nu mai am misiuni de făcut și nici personaje de întâlnit și mă joc cel mai tare joc pe care o să-l joc vreodată. E 2005 și am 18 ani și sunt cu o mână pe controller și cu cealaltă într-o pungă de chipsuri. Dacă aveam telefon mobil, probabil că îl verificam de maximum două ori pe zi. Sunt în perioada aia a adolescenței în care pot sta treaz până la patru dimineața fără să am probleme a doua zi. Viața n-o să fie niciodată mai bună de atât.
Uau, ok. E deja 2021. Am ajuns aici mai repede decât mă așteptam.
Trebuie să discutăm despre GTA Trilogy: Remastered, care a ieșit cu două săptămâni în urmă, se vinde cu șaizeci de lire și e un căcat pe toate planurile.
Are un bug dubios care apare de câte ori întorc mașina spre alt vehicul într-un unghi greșit. Mai e și podul ăla care apare și dispare în funcție de unghiul din care te uiți la el. Un șofer de limuzină pe care trebuie să-l asasinez rămâne blocat în alergare în spatele unui copac. Membrii cartelurilor au degete ciudate și lungi. Sunete dubioase încep să se audă în momente ciudate, fără niciun sens. Personajele sunt făcute cu AI și arată mai nașpa decât arătau în 2004, sunt mai puțin umane ca niciodată.
Da, astea sunt probleme reale și, da, asta înseamnă că jocul nu merită șaizeci de lire și da, asta înseamnă că seria Remaster e un fail. Dar nu poți spune că toate astea sunt, de fapt, problema. Problema reală e că versiunea San Andreas din 2021 nu se mai potrivește cu versiunea San Andreas din 2004 care există doar în mintea mea. Nicio companie de jocuri video n-ar mai putea să obțină versiunea aceea, oricâți bani și oricât timp ar băga în ea!
Am intrat în noul joc cu speranța naivă că hărțile vechi o să fie refăcute pentru noul GTA:V și o să aibă câteva dintre personajele vechi remodelate, așa, de dragul nostalgiei. În schimb, am primit o versiune aproape identică, dar mult mai clară. N-a reușit decât să mă facă să realizez cât de mult a progresat industria jocurilor în 17 ani și cât de distorsionate erau amintirile mele. Sistemul de țintire automată care îmi oferea atâta bucurie la început pare lemnos pentru niște mâini care s-au jucat versiuni noi ale aceluiași joc timp de un deceniu și jumătate. Un oraș care părea plin de viață are acum doar câteva mașini și câțiva pietoni care își spun unii altora aceleași lucruri.
Mai e o chestie care m-a dezamăgit. În jocul vechi, era o misiune în care CJ incendiază o fermă de marijuana și ecranul începe să tremure și să se umple de fum, iar personajul se sparge. Îmi amintesc că, pentru un adolescent de 17 ani care încă nu fumase iarbă, scena asta părea atât de vie încât aproape că simțeam că mă sparg și eu. Ei bine, scena asta nu mai apare în jocul nou. Gen, CJ dă foc la fermă, dar ecranul nu mai tremură și nu mai încearcă să-ți dea senzații trippy.
Am început să mă gândesc că poate totul a fost în capul meu, poate că nu tremura imaginea. Am căutat o versiune veche a jocului și până la urmă am găsit scena, dar era cam varză. Abia se vede că tremură imaginea. Când am văzut-o la 34 de ani, nu mi-a spus nimic. Dezamăgitor.
Nu sunt dezamăgit doar de joc, ci de mine și viața mea. San Andreas dădea pe afară de ceață și era plin de potențial. Acum au luat ceața și vezi clar că nu e mare chestie. Stațiile de radio pe care le consideram atât de amuzante și creative sunt doar niște loop-uri de 15 minute care se repetă la infinit. Și e mult prea ușor să eviți poliția.
Cel mai bun joc pe care l-am jucat vreodată e doar o adunătură de triunghiuri gri și glume proaste de autobază. Să te joci San Andreas acum e ca și cum ai citi o capodoperă scrisă în engleza veche.
Trebuie să recunosc că, parțial, e vina mea. În trecut, mă bucuram prea mult să fur o mașină, să calc un polițist și să distrug alte mașini din trafic. Era distractiv să zbor cu elicopterul și să trag în vehicule ca să explodeze. Acum pur și simplu nu mă mai entuziasmez când găsesc mașina de înghețată ascunsă. Nu mă mai entuziasmez când distrug lucruri și nici când un prieten îmi arată cum și-a pimpuit mașina în joc. Când CJ ia o prostituată, nu mai încerc să mă uit în interiorul mașinii să văd dacă și-o trag. N-am mai stat pe un beanbag de ani de zile. Și cred că aș ajunge la spital direct dacă aș mai băga chipsuri și Cola ca atunci.
M-am schimbat, dar GTA a rămas la fel și cred că asta e adevărata problemă. Nu că personajele nu sunt umane și gangsterii au degete prea lungi. Ci că am trăit o viață întreagă de atunci și m-am schimbat fundamental ca persoană. Le doresc mult succes companiilor de gaming să repare bug-ul ăsta.
