Tina își planifică fiecare zi meticulos. Programul ei poate arăta așa: 11:30 – gătit, 12 – luat prânzul, mai târziu jogging. Își pregătește ingredientele, aprinde aragazul, pune tigaia pe foc. Taie ceapa pe autopilot.
Patru ore mai târziu, e în sufragerie și face desene colorate pe pereți. Lasă vopseaua deoparte, pentru că își amintește că are program de alergat. În timp ce își leagă șireturile la adidași, își amintește că n-a mâncat și fuge în bucătărie, unde tigaia e în flăcări și jumătate din ceapă a rămas netăiată pe fundul de lemn.
După o astfel de fragmentare, o persoană cu TID nu își dezvoltă o singură identitate. De multe ori, are mai multe personalități, fiecare cu numele, vârsta, genul, preferințele și talentele ei.
Tina nu a avut idee că are problema asta, dar adevărul e că încerca să ignore anumite ciudățenii. De exemplu, când studia și bea alcool, nu-și mai amintea weekenduri întregi, deși nu băuse exagerat de mult. Uneori întâlnea pe stradă oameni care o salutau călduros, dar ea nu știa cine sunt.
Își schimba brusc și des locuința, jobul și grupurile de prieteni. Acum știe că personalitățile ei aveau perspective diferite și aveau nevoie de prieteni diferiți. Sistemul din creier o făcea să producă schimbări abrupte în viața ei. Oamenii îi spuneau uneori că „azi ești total diferită”, dar nu se gândea că e ceva greșit cu ea. Prietenii au poreclit-o „Nărăvașa”.
Tina găsea mereu o explicație satisfăcătoare pentru amneziile ei sau schimbările de personalitate. Spunea că nu-și amintește viața ei înainte de 11 ani din cauză că e uitucă. În adolescență, își vorbea în engleză pentru că se uita la multe seriale americane. Azi știe că engleza e limba pe care o preferă sistemul din creierul ei.
„A venit o fată să îmi arate un desen și deodată m-am trezit în alt colț al clasei și fata se uita ciudat la mine. Se pare că fugisem de la catedră fără să-mi dau seama.”
La un moment dat, Tina a început să uite dimineți întregi. Amneziile o făceau să simtă că și-a pierdut mințile. În pauze, se ascundea în debara ca să evite colegii. Acasă stătea nemișcată ore în șir pe canapea, cu căștile pe urechi. „Îmi pierdusem interesul pentru lumea exterioară. Era epuizant, pentru că mă străduiam mereu să nu visez cu ochii deschiși, să rămân prezentă.”
După ce a fost diagnosticată cu tulburare de identitate disociativă, Tina și-a schimbat total perspectiva despre sine. A realizat pentru prima oară că era controlată de diverse părți ale personalității sale. A scos din sertare fotografii vechi în care nu se mai recunoștea. „Acum înțeleg de ce am impresia că am douăzeci de ani și nu treizeci: pur și simplu am avut momente în care am absentat din corpul meu și viața mea.”
Diagnosticul i-a complicat viața de zi cu zi. N-a mai putut merge la muncă, și-a luat concediu medical câteva luni. Cu cât a început să-și cunoască mai bine viața interioară, cu atât a început să aibă mai multe întrebări. „Terapeuta m-a întrebat care sunt numele personajelor din mintea mea. Mă gândeam că are o imaginație exagerată”, a zis ea.
CÂTE O PERECHE DE ÎNCĂLȚĂRI PENTRU FIECARE PERSONAJ – CHIAR DACĂ PICIOARELE SUNT MEREU DE ACEEAȘI MĂRIME, EVIDENT.
Tina a luat întrebarea în serios totuși. S-a așezat la masă cu o foaie de hârtie și i-a pus creierului întrebări. „Mă simțeam stupid”, a zis ea. Și, deodată, gândurile au țâșnit afară din ea. A început să scrie detalii despre personalitățile ei, de parcă ar fi controlat-o o forță exterioară. „Nu auzeam voci, pur și simplu viața mea interioară preluase controlul”, a zis Tina.
Oamenii din interiorul ei au început să-i spună cum arată. I-a desenat și a scris toate detaliile despre ei. „Erau persoane cu alt umor decât mine, care știau lucruri de care nu auzisem niciodată. Nu poți inventa așa ceva”, a povestit ea.
Personalitățile din sistemul ei erau cum nu se poate mai diferite: Simon e un american prietenos și foarte echilibrat, Pauli e un rebel emo, Ursula e o doamnă maternă, iar Samantha e foarte spirituală. Unele personalități sunt soldați și formează un escadron care se ocupă ca Tina să nu intre în situații periculoase.
Ceea ce pentru alții pare o colecție de personaje clișeice, pentru Tina și sistemul ei e o realitate. De când a descoperit personajele dinăuntrul ei, viața Tinei s-a complicat, pentru că acum își observă atent schimbările de personalitate și creierul n-o mai poate păcăli la fel ca înainte de diagnostic.
Pentru că acum e conștientă de tulburarea care o afectează, evită să iasă la cumpărături sau să meargă cu bicicleta. Când ia tramvaiul, uneori trebuie să coboare mai devreme decât stația unde trebuie să ajungă. Observă când se disociază pentru că sistemul intră în haos. Tina nu prea are contact cu lumea exterioară și petrece mult timp singură acasă. Își gestionează viața interioară în pace doar când nu are alți oameni în jur.
Urmăritorii Tinei o admiră pentru curaj și schimbă idei cu ea în comentarii. „În trecut, mi se părea că nu am nicio valoare, pentru că așa mi se spusese. Azi e diferit: primesc atâtea comentarii încurajatoare și realizez că am un rol important în destigmatizarea acestei tulburări”, a zis ea.
„Nu înțeleg ce își imaginează ei că aș avea de câștigat din asta. Toată lumea știe de diagnosticul meu și îmi găsesc foarte greu un job. De ce m-aș preface în fața publicului că în mine trăiesc mai multe persoane? Chestia asta îmi îngreunează viața.”
Probabil că va continua să meargă la terapie mulți ani de acum încolo. Scopul nu e să găsească neapărat toate cauzele traumei ei, ci să se înțeleagă mai bine. Ar vrea să aibă din nou prieteni și un job.
Canalul de YouTube o ajută să își exprime lumea interioară și să se conecteze cu cea exterioară. „Am observat că ajut mulți oameni prin ceea ce fac. Le transmit altora care suferă de TID că sunt valoroși și că nu sunt singuri în durerea lor. Părerea mea e că TID nu e o boală, ci o formă alternativă de sănătate. E un miracol ce poate face creierul ca să ne protejeze. E un miracol că am supraviețuit.”
