Așa arată cea mai ciudată și radicală arhitectură din lume

Într-o dimineață din mai 2019, Bianca Felicori - arhitectă, autoare și cercetătoare la UCLouvain din Bruxelles - creează aproape întâmplător un grup pe Facebook. Ideea e să exploreze arhitectura secolului al 20-lea și ciudățeniile sale, fără limite geografice și să urmărească salturile creative, cele mai excentrice abateri și proiecte uitate: așa a apărut Forgotten Architecture, iar acum a luat naștere și cartea cu același titlu, produsă de NERO și Prima O Mai.

Felicori realizează rapid că sunt personalități care nu sunt tratate sau explorate adecvat în domeniile academice și de specialitate. Gândește-te, de exemplu, la „hazardele formale” ale lui Marcello D'Olivo și la arhitectura sa „organică și sinusoidală”, așa cum povestește Felicori. „După ce i-am descoperit opera, m-am întrebat cât de multe încă nu știu despre secolul al 20-lea și de câte piese aveam nevoie ca să-mi completez studiul.”

Cel mai bun mod și loc pentru a umple golurile s-a dovedit a fi acest grup virtual, care s-a transformat rapid într-o comunitate activă, eterogenă și pasionată. „Am realizat că dorința mea de a trece dincolo de limitele istoriei arhitecturii predate în facultate era împărtășită de mulți oameni”, explică ea. „Atât de mult încât, într-o perioadă scurtă de timp, grupul a devenit un succes. Însă cel mai interesant lucru pentru mine este că Forgotten Architecture nu a implicat doar un public de specialitate, ci unul general.”

De fapt, când te strecori pentru prima oară în lumea acestei „arhive de proiecte finalizate și dispărute”, simți că ai intrat într-un univers comun al celor obsedați de spații urbane și cele mai suprarealiste imagini. O viziune pe care să o adaugi lângă cea a lumii deja conturate de internet, unde peisajul ia forma unei singure întinderi neîntrerupte de spații liminale, non-spații și locuri pustii.

Mai ales că arhitectura secolului al 20-lea este plină de prezențe care continuă să ne fascineze, iar relația concretă pe care o avem cu spațiile în care trăim, pe care le frecventăm și le folosim, ne influențează inevitabil, atât pe noi, cât și pe profesioniștii din domeniu. „Arhitecții ca mine simt nevoia să-și revizuiască rolul pe care-l au în societate, acum mai mult ca niciodată”, explică Felicori. „Mulțumită Forgotten Architecture, am înțeles că trecem printr-o revizuire radicală a disciplinei și că există o nevoie de a clădi un dialog arhitectural cu ajutorul altor metode de comunicare, cum ar fi social media.”

Nu e prima oară când platformele precum Instagram și Facebook au potențialul de a ajuta la crearea și creșterea unei comunități înfloritoare. „Cu siguranță că succesul Forgotten Architecture ar trebui să-i facă să reflecteze pe cei care persistă în gândirea că arhitectura este o disciplină elitistă”, adaugă autoarea. „Am învățat că dacă împărtășești din cunoștințele tale poate fi o metodă puternică de a genera proiecte colective.”

Deloc surprinzător, eseurile care însoțesc capitolele cărții au fost lăsate pe seama „persoanelor celor mai active din grup, celor care au împărtășit cele mai multe proiecte legate de o temă macro specifică. Pe unele pe care nu le mai văzusem înainte am ajuns să le cunosc mulțumită paginii”.

În același mod, „Alegerea curatoriată pentru corpul central al cărții folosește categoriile publicate cel mai frecvent pe grup ca schiță de conținut”, explică Felicori. „Arhitectură efemeră, benzinării, discoteci și sate de vacanță, case și locuri de joacă.”

Printre relațiile născute prin intermediul grupului, Felicori o menționează pe „Giulia, proprietara casei proiectată de Etttore Sottsass pentru Arnaldo Pomodoro între 1966 și 1968. Când poate, își deschide casa publicului ca să fie vizitată de membri Forgotten. Dar de-a lungul timpului s-au legat relații minunate cu arhitecți și rude ale designerilor decedați, fotografi, proprietari ospitalieri și mulți alți oameni.”

Însă numele Sottsass nu pare să apară întâmplător, având în vedere că există o „tendință naturală de a publica proiecte din anii 1960 și 1970”, subliniază creatoarea Forgotten Architecture. „Aceștia sunt anii în care arhitecții se îndepărtează de viziunea tradițională a disciplinei și ia naștere ceea ce era atunci definit ca arhitectura radicală, fantastică și vizionară”.  Acel tip de concepție care încearcă să combine arhitectura cu alte discipline o fac un teren fertil pentru discuții pe teme politice și întrebări existențiale. 

Unul dintre cele mai semnificative și interesante exemple este imaginea de pe coperta volumului La Scarzuola de Tomas Buzzi, sau mai degrabă interpretarea lui a Orașului Ideal. „Asta e una dintre operele cele mai recente create de Buzzi care alege să-și interpreteze visele, utopiile și viziunile onirice prin design. Le oferă o formă prin designul acestui spațiu absurd în inima lui Umbria.”

Cartea în sine este de asemenea rezultatul anilor de cercetare a arhivelor și studiilor, cât și consultarea materialului pus la dispoziție de fotografi profesioniști. Unele imagini au fost recuperate direct de la arhitecți, rude sau cei care conduc acum studioul, în timp ce altele au provenit din arhivele publice sau de la fotografi care au fotografiat din nou clădirile. 

Cu toate astea, „Avem atât de mult material încât am putea lansa mai multe numere până ajungem la un box set”, concluzionează autoarea. „Mai sunt încă multe lucruri care pot fi adresate: de la colonii la hoteluri, de la baruri și restaurante la primării și tot așa.”

Cartea este produsă de Prima o Mai (un proiect de Ratiger + NERO Editions), cu susținerea Carhartt WIP. O poți precomanda până pe 7 iunie pe Prima O Mai. În continuare poți vedea mai multe fotografii:

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.