Am fost în piețele din București să cumpăr cireșe de bogați și am aflat de ce costă cât un rinichi

An de an, universul mediatic este întrerupt în luna mai de două știri care se învârt în loop și care parcă mai tot timpul te iau prin surprindere – puștanii care și-o dau în cap în Vamă în prima zi din lună și prețul exorbitant cu care se vând primele cireșe. Pe fondul unui război tragic și al unei inflații care a depășit orice urmă a bunului simț, fructele astea, atât de accesibile românilor pe timp de vară, au intrat acum pe piață la prețuri de 175 de lei kilogramul. Să fie pe bune combinația asta sau care e faza? 

Am pornit să caut răspunsul pe banii VICE, că doar nu-i așa mare bogăție la mine-n portofel. Inițial a fost vorba să facem doar o caterincă pe subiect ca să văd cum e să te simți bogat într-o țară săracă, dar mi-am dat seama că subiectul e mai interesant de atât, mai ales când am descoperit că e mai multă frustrare decât vânzare în piețele bucureștene și tot media a contribuit la isteria asta cireșească. 

Hai să-ți zic și ție ce-am aflat după ce am colindat în patru piețe din oraș – Obor, Dorobanți, Amzei și Domenii – în căutarea cireșelor scumpe.

Prima oprire matinală a fost la Obor – nu doar o piață, ci un întreg univers. Așa-mi imaginez că ar trebui să sune sloganul acestui loc magic al Capitalei, iubit de hipsteri și pensionari în egală măsură, unde mai nou se dau și party-uri, ba cu manele, ba cu trap – știi cum e, ceva să placă la toată lumea. 

Dimineața la Obor e haos: aglomerație, toate locurile de parcare ocupate, oameni cu sacoșe printre mașini, unde mai pui că erau și 27 de grade afară, la 10 dimineața. Odată ce intri în piață te așteaptă un întreg univers cu vrute și nevrute. Până să ajungi la hala cu fructe și legume, treci printre tot felul de tarabe, printre căni și farfurii, ligheane și oale, condimente, semințe, pet shop, farmacie, zona de brânză, zona de carne și tot așa. Simți cum lumea ta se extinde și creierul încearcă să cuprindă și să înțeleagă tot ceea ce vede în jur. Nu degeaba acu' câțiva ani voiau niște hipsterițe să facă Tour d'Obeur, unde să dai bani ca ele să te plimbe prin toate minunățiile astea. 

Dacă nu ești de-al casei, pare că ai ajuns într-un labirint din care nu mai știi să ieși, dar trage aer în piept și dă-i înainte, că nu-i chiar rocket science. Bun, să revin la cireșe. Prima oară n-am dat de ele, dar m-a ghidat o doamnă să urc și să cobor niște scări, că sigur găsesc. Mare dreptate a avut, să-i dea Dumnezeu sănătate. 

Doar două femei vindeau cireșe la Obor, cu tarabe nu foarte îndepărtate una de alta, însă cu prețuri diferite – una le vindea la 50 de lei kilogramul, alta la 60 de lei. „Nu știu de unde atâtea aberații cu cireșele astea, la noi cel mai scump a fost la 80 de lei. Așa au zis și cu roșiile, că e 50 de lei kilogramul și aici se vindea cu 20 de lei. Nebunii. M-au înnebunit cu cireșele astea, m-am săturat și nici că-mi mai bat capul”, îmi zice una dintre vânzătoare, în timp ce-l servea pe un domn cu două sute de grame de cireșe. Ambele femei mi-au spus că sunt aduse din Grecia și că ăsta-i prețul de la producători. Cât despre dacă oamenii cumpără sau nu, ele au recunoscut că „așa și așa, mai mult pentru copii”. Le-am urat toate cele bune și am luat-o din loc.

Dorobanți-Floreasca, cartier verde și elegant, unde te aștepți să găsești tot felul de lucruri la suprapreț și, crede-mă, nu te dezamăgește. Piața de aici e una destul de mică, unde pare că toată lumea se știe cu toată lumea, indiferent de ce are la vânzare. Veștile circulă cu viteza luminii și dacă ieși din peisaj, imediat ești luat la ochi. Eu, spre exemplu. Încă de la intrare, am dat nas în nas cu un domn care vindea cireșe, așezate frumos în cutiuțe, nu gramadă, așa cum era la Obor. 120 de lei kilogramul. Ei bine, da, așa mai vii de-acasă. Îl întreb pe om cine setează prețurile astea și dacă bogații din cartier dau năvala-n fructele roșii, dar l-am triggeruit rapid. 

„Au înnebunit toți cu cireșele! Cine setează prețul, auzi, Ion Iliescu. Asta e oferta, nu le cumpără nimeni.” Doamna de lângă el, singura care mai vindea cireșe, se prinde rapid că-s de la presă ceva și mă mustrează că de ce n-am anunțat-o. „Păi nu filmez, nu înregistrez, stau și eu de vorbă”, zic, încercând să-i explic ideea materialului meu. Ea-mi zice că cireșele de Grecia sunt cele mai bune, dar mai avea și unele mai obosite așa, care n-arătau chiar țiplă, într-o cutie, „din Spania, la o sută de lei”.

Până m-am învârtit de două ori, am și început să aud „cireșe, cireșe, da’ ce voia, era de la presă?”. Se dăduse vestea, prieteni, și lumea mă oprea să-mi explice cum așa se întâmplă mereu când apare ceva „prima dată în an”. Am plecat rapid, că nu mi-a plăcut vibe-ul.

La piață în Amzei, atmosferă chill, relaxată, ca pe centru. Vânzătoarea de cireșe era și ea pe good vibes, genul care nu părea că are nimic de demonstrat și nici de pierdut. De aici aflu că în urmă cu două zile avea cireșele la vânzare cu 150 de lei, dar prețul lor „scade pe zi ce trece”. Tot din Grecia sunt aduse și ale ei, deci e clar că țara zeilor stă mai bine ca Spania. S-a mai anturat și vânzătorul de la taraba de lângă la vorbă.

La fel, ambii mi-au explicat că asta-i oferta și dacă vrei să mănânci cireșe acum, trebuie să plătești mai mult. Păi și au vânzare pe zonă? „Cumpără, doamna, de poftă”, îmi zice femeia cu genul ăla de surâs al omului satisfăcut că a făcut ceva vânzare. La plecare mi-a povestit cum mai avem de așteptat până la cireșele noastre românești, dar că prețul lor va fi foarte accesibil atunci când vor apărea. Bun, așteptăm. Next stop.

E prima dată când ajung aici, dar mi-am dat seama că ceva n-o să fie bine atunci când am văzut un operator care-și strângea camera de filmat. Piața nu este foarte mare și pare destul de bogată în ofertă. Am ginit din start trei vânzători de cireșe – 90 de lei kilogramul, 120 de lei kilogramul și 150 de lei kilogramul. Bingo! Experiența de la Domenii a fost una completă, cu drame și bucurie. Prima oară mă opresc la domnul cu cireșele (din Grecia) de 90 de lei. 

Îmi povestește că presa i-a tot vizitat în ultimele zile și cum în capătul celălalt, „ieri”, a fost o doamnă care le vindea cu 250 de lei pe kilogram, dar n-apucă să mai zică multe, pentru că vânzătorul de lângă intră pe fir cu argumente logice. „Românul mănâncă fructe după preț, nu după calitate. El cumpără fructele de iarnă vara și invers. Suntem inculți, asta e, românii nu știu să mănânce fructe, românii trebuie să învețe să le mănânce. Dar el știe să comenteze. De ce sunt cireșele atât, pentru că asta e oferta. Vrei să mănânci cireșe în mai, când nu e vremea lor, plătești, asta e. Nu vrei să mănânci, la fel de bine, nu e ca și cum te obligă cineva. Altfel, mai așteaptă o lună și mănâncă cireșele noastre”, zice el. 

Și zău de nu i-am dat dreptate. Mi-a vorbit și despre cum calitatea produselor din piață este mult mai bună decât cea din supermarketuri, de unde și prețurile puțin mai ridicate la produse. Și poate n-o fi sută la sută așa, dar aș zice că sunt de acord cu el la cât de bine arătau toate în jurul meu.

M-am dus apoi la doamna și domnul cu cireșele scumpe – acum le avea la 60 de lei kilogramul și, surpriză, de data asta, unele de Spania, cu preț pitit, la 150 de lei kilogramul. Când am întrebat-o dacă se cumpără, el a început să-mi explice cum altele sunt problemele în țara asta, nu cireșele, și de ce ne interesează atât. Ea mi-a vorbit despre cum presa preferă să scrie despre cireșe în loc să scrie despre prețurile ridicate la benzină sau la întreținere și cum ea a ajuns să plătească nouă sute de lei de la trei sute de lei. „Nu ne obligă nimeni să mâncăm cireșe, dumneavoastră mâncați caviar zilnic? Prețul cireșelor scade, dar cu celelalte prețuri cum rămâne?” Încerc să-i spun cum nu toată presa ignoră „problemele” cu adevărat importante, dar acum vorbim de cireșe și vreau să cumpăr și eu un kilogram la 150 de lei. 

Intervine domnul agitat și zice să plec, că el a vorbit frumos cu mine și gata. Îl întreb „dar vreau să cumpăr un kilogram, nu pot să cumpăr cireșe?”, iar răspunsul vine aproape urlat: „Nu-ți dau, refuz banii!”.

Zăpăcită total și aproape convinsă că cireșele provoacă mai mult rău decât bine, mă opresc la doamna cu 120 de lei kilogramul, și-i spun direct că vreau să cumpăr. Mă atenționează să mă uit la preț, îi confirm că-i okay, și fericită îmi vinde de „140 de lei, să fie cu bătaie”, la prețul de 120 de lei. SOLD. Vânzătoarea pare o tipă aranjată, casual și smart, care-mi povestește despre cum presa face prea multă propagandă cu cireșele. „Același lucru se întâmplă an de an. Lumea crede că noi le cumpărăm cu zece lei, dar nu este așa. Ieri am cumpărat opt kilograme cu 110 lei și, din cauza propagandei cu cireșele, le-am vândut cu o sută de lei”, explică ea, în timp ce-mi arată foaia cu produsele cerute de la producător. 

E important să-nțelegi că nu piețarii setează prețurile astea, ci le cumpără scump de la producători, pentru că nu e sezon de cireșe în România. Ea ține să-mi zică și cum are clienți care cumpără tocmai pentru că sunt așa scumpe și după ce prețul scade drastic nu mai sunt interesați, dar televiziunile exploatează doar bătrâneii care-și cumpără cireșe, în loc să-i oprească pe cei „îmbrăcați țiplă din cap până-n picioare”. I-am dat dreptate și am pornit în drumul meu, cât timp tot mai auzeam „cireșe” pe la diferite colțuri, ca un zgomot de fundal, provocat de toată nebunia asta mea. 

Dacă n-ai avut răbdare să citești atât, dar nu te-ai oprit doar la titlu, îți las aici niște concluzii. Piețele sunt aceste mici comunități unde ești ori client fidel, ori „nou”, însă, oricum ar fi, nu prea scapi neobservat, mai ales dacă dai vreo două ture dintr-un capăt în altul. Dacă ai putea să-ți creezi un obicei, te-aș încuraja să-ți iei fructele, legumele, florile de aici, pentru că chiar arată mai bine și mai sănătos decât în supermarketuri, plus că vei avea parte și de o experiență interesantă.

Isteria cu cireșele a fost creată de media, care a dat informația fix când au intrat pe piață, la acele sume fantastice. Dacă mai rabzi câteva săptămâni o să te poți ghiftui în voie. Vânzătorii sunt exasperați și stresați de televiziuni, au nervii întinși la maximum și mulți au senzația că oamenii vor crede că ei vor să-i păcălească cu prețurile astea, de unde probabil și reacția domnului care n-a vrut să-mi vândă cireșele puse la vânzare. Problema e că anul viitor se va vorbi din nou despre asta.

În altă ordine de idei, mi-am dus cireșele la birou, spre bucuria și confuzia colegilor mei de la KISS FM și le-am plimbat prin fața tuturor ca pe Sfintele Moaște ca să guste, în timp ce mă scuzam constant și-i asiguram că n-am dat eu bani pe ele. Oi fi fost cu „bogăția-n mâini”, dar mi-a lipsit asumarea bogatului. Însă de un lucru sunt sigură – or fi ele prea scumpe, da’ zău de n-au fost bune.