Am mers la cele mai cunoscute șaormerii din București să văd dacă chiar a bubuit prețul la șaorma

Veste teribilă pentru iubitorii de șaorma! Prețul unei șaorme în București a crescut și n-o să îți mai permiți prea curând să mănânci lipia ta preferată. Cam așa suna o știre alarmistă care, să fiu sincer, m-a triggeruit un pic. Nu sunt vreun fin cunoscător al acestui preparat, dar din când în când mai las să alunece una mică cu de toate într-o zi de leneveală absolută când prefer o mâncare servită rapid, în locul uneia gătite de mine. Așa că mi-am zis să merg să văd dacă chiar așa e, domnule! Dar până să intri efectiv în șaorma asta de text, hai să-ți dau puțin context.

Prin 2010, când șaormeriile au început să sfârâie prin mai toată România, se vindeau zilnic peste două sute de mii de lipii cu carne – toată afacerea depășea două sute de milioane de euro anual. Pe-atunci găseai o lipie cinstită pe la 10-15 lei. În 2022, o șaorma costă de la 20 de lei în sus. Fă tu calculele. Partea mai nașpa e legată de exploatarea angajaților. Dar asta e altă poveste, pe care o poți citi aici.

Poate te întrebi cum naiba a ajuns șaorma să fie aproape mâncare națională pentru români și cum a intrat la noi în țară. Pentru asta am vorbit cu Adriana Sohodoleanu, doctor în sociologia practicilor alimentare, fondator al site-ului de cultură gastronomică Biscuit.ro și lector la TASTE Culinary Business Academy.

Înainte de șaorma a fost kebabul din Orientul Mijlociu, care se referea la diferite tipuri de carne prăjită, cel mai adesea de miel sau de oaie, puse în lipie și servite cu salate și verdețuri, dar fără cartofi prăjiți, o adiție venită ulterior. Turcii au preluat și ei kebabul, doar că i-au pus în față și „döner”. Asta ca să desemneze carnea specifică făcută pe rotisorul vertical, preparat care avea să fie cunoscut ulterior în tot Occidentului secolului al XX-lea. Pe timpul Imperiului Otoman, arabii i-au zis șaorma, iar grecii gyros.

La români, șaorma noastră cea de toate zilele a venit „prin învăluire”, mă lămurește Adriana: „A sosit în secolul al XIX-lea, cu micii neguțători de pe lângă ocârmuirea fanariotă venită de la Stambul; nu m-ar mira să aflăm că a venit și în bagajul studenților arabi ai anilor ’80, în lada de zestre a căsătoriilor mixte. După care s-a făcut mare și a trecut la casa ei în micile șaormerii deschise de cetățenii turci și arabi investitori ai anilor ’90 și până la marile lanțuri de șaormerii deținute de români azi”.

În contextul ăsta, prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: când o să fie șaorma considerată mâncare tradițională românească dacă tot ne place așa mult și o băgăm așa de des? Adriana Sohodoleanu îmi spune că trebuie să fie mâncată de minimum trei generații consecutive ca să fie considerată tradițională. Asta deși vedem deja variațiuni neaoșe, de genul șaorma de porc, tipic românească cel puțin, dar de care musulmanii nu se ating.

„Mâncarea nu trebuie să fie «locală» că să joace un rol în bucătăria regională sau chiar națională. În literatura food studies sunt amintite orașe sud-americane în care prezența unor lanțuri globale de fast-food a fost privită, așteptată și dorită ca markeri ai importanței regiunii în economia țării și sursă de mândrie regională”, mă lămurește Adriana. „Globalizarea nu trebuie văzută ca o forță nivelatoare, care omogenizează experiențe, mărfuri și practici, ci drept cadru pentru fenomene precum creolizarea, fragmentarea, globalizarea și hibridizarea. Mâncarea este dinamică, bucătăria este osmotică și atunci această categorie a mâncărurilor tradiționale este și ea permeabilă, include preparate mixate, venite din culturi culinare diferite și apropriate, adaptate, integrate spațiului culinar în care au ajuns, făcute din ingrediente predominant locale sau cu tehnici ce combină originea cu destinația”.

În acest sens, Adriana îmi povestește că șaorma vine de undeva, dar se adaptează locului de baștină. Cum a fost cazul când a mâncat o șaorma în casa unor vecini, cuplu mixt. „Era din carne de curcan făcută la cuptor cu sos; semăna cu o tocană sau pulled turkey și era delicioasă. Nu știu dacă așa se face peste tot în Liban sau este o rețeta specifică familiei și satului în care a copilărit vecinul meu”, zice ea.

Dacă micul românesc necesită un ritual al lui – „un scaun sau măcar un colț de masă, o capotă de mașină, o tăviță de carton pe care muștarul începe să o atace perfid, opțional cartofi prăjiți”, menționează Adriana –, șaorma „e ready to go oricând”. Și ăsta e atuul acestui preparat.

„Poate că șaorma răspunde nevoii noastre de a avea câte ceva din toate, de a pune în farfurie și de aia și din cealaltă, un platouaș bine garnisit care se mănâncă cu tot cu recipient. Șaorma se alătură pizzei ca mâncare totală. Este caldă, are aluat, carne, cartofi, legume crude și/sau murate și sos și poate fi mâncată oriunde, oricând, oricum. Are tot ce îți trebuie să te simți sătul și satisfăcut”, continuă Adriana.

Cu ideile astea în minte am pornit într-o călătorie spirituală și gastronomică să aflu care e cea mai bună șaorma din București, ce se mai găsește la șaormeriile cu renume și dacă mai merită sau nu să mănânc o carne rotisată din când în când. Și, da, ai dreptate de pe acum. Nu am fost la toate șaormeriile din București, dar am bifat numele alea la care și tu te oprești după opt ore la corporație sau după ce ți-ai dat-o în cap în Centru Vechi și vrei să bagi ceva cu carne la șase dimineața.

Dristor Kebap, Dristor Doner, La Băiatu, Genin, La Grași, Socului și tot așa – unde găsești cea mai bună șaorma din București? E o chestie subiectivă, așa cum e și articolul de față.

Inevitabil, a trebuit să încep cu cea mai cunoscută și cea mai longevivă dintre șaormerii – locul care a pus Dristorul pe hartă și l-a dus și în alte sectoare din București și nu numai. Pot să înțeleg după primele îmbucături de ce lipia de la Dristor își face toți banii în ochii multora, chiar dacă șaorma mică la lipie s-a făcut de 30 de lei, iar farfuria depășește bine pragul de 40 de lei. În ritmul ăsta, se ajunge la șaorma gourmet, cum bine zicea Adriana. Am luat un amestec de vită și pui, să testez ambele cărnuri. De regulă, prefer o șaorma mai simplă și fără maioneză, că și-așa pică greu.

Pot să-ți spun fără să ezit că Dristor e numărul unu în ochii multora dintr-un motiv super simplu: cel mai probabil, gustul de aici a rămas la fel de ani de zile, din 1999, mai precis, și știm cu toții că formula care vinde nu trebuie schimbată niciodată.

Carnea e bine marinată și rotisată cât e nevoie, sosurile se îmbina a-ntâia cu amestecul ăla nebun de pui și vită, dar e și un mare DAR. Cartofii prăjiți se vede de la o poștă că sunt congelați. Mare deal breaker. Lipia e basic, la fel cum găsești la toate șaormeriile, deci nu te aștepta la pâinică de-aia pufoasă ca la greci.

Ce mai are Dristorul de oferit? Ei, bine, șmecheria aia tipic bucureșteană cu care dai nas în nas la coadă și care-i face pe toți egali în fața unei lipii pline de carne. Șmecheri locali veniți pe combinații, șaormari puși pe harneală cu vreo clientă, bombardieri care se opresc an fata pe avari să-și satisfacă pofta de pui și vită, cu toții sunt egali în fața măreției cărnii rotisate. Și asta e, fără doar și poate, frumusețea la Dristor Kebap.

Concluzie: Patru lipii din cinci

Am continuat periplul într-ale cărnii fripte pe țepușă cu o oprire după fotbalul regulamentar de joi seară la șaormeria Băneasa. Ce bucurie și ce descoperire!

A fost prima dată când am fost aici și, Doamne, cu ce zâmbet de mulțumire am plecat spre casă. „Proaspăt, ieftin și gustos” e sloganul cu care defilează șaormeria asta deja francizată prin mai multe orașe din România. 

La 20 de lei bucata, zic de lipia mică cu pui, ai cam toate sosurile posibile, de la alea clasice, la maioneză picantă sau sos samurai, primești legume proaspete, carne de pui care chiar e pui și o servire rapidă și ireproșabilă. Și ca să înțelegi cât de impresionat am fost, am mai luat una la pachet. Nu știu dacă e cea mai bună șaorma, dar cu siguranță e singura care respectă ce promite. Ieftin și gustos.

Concluzie: Cinci lipii din cinci

În Berceni, șmecherii nu ies să mănânce în timpul zilei, îmi povestește gagică-mea despre istoria cartierului unde a copilărit. Așa că nici noi n-am fost să vedem care-i faza cu șaorma de La Grași în toiul zilei, ci am mers noaptea, ca șmecherii. La Grași, îmi zice ea, a început ca o bodegă de cartier, unde doi inși mai pricepuți cu grătarele au înțeles că pot face bani buni din carnea asta rotisată și vândută angro. La început, veneau acolo doar oamenii locului, iar seara era a șmecherilor care stăteau la bârfe, scandaluri, multe șaorme și beri pe marginea drumului.

Cu aceste lucruri în minte, mi-am zis că merg pe teren minat în Berceni. Și într-o anumită măsură, cam așa a fost. Simțeam din toate direcțiile cum mă iau la țintă mai multe perechi de ochi de cum am pășit în localul care nu mai aducea deloc a bodegă după ce s-a mutat în casă nouă. „Cu de toate?”, îmi sparge paranoia unul dintre șaormari. Zic da, îmi calc pe orgoliu și îl las să pună și puțină maioneză. Pe fundal, țepușele cu carne sfârâie necontenit. Miroase a ulei încins și a mâncare gătită. Niciunul dintre șaormari nu pare fericit cu munca lui, toți au fețele lungi și parcă privesc mult în gol în timp ce fac pe pilot automat toată treaba. Poate a fost o zi lungă pentru toți, cine știe.

Iau lipiile și merg cu gagică-mea să mâncăm ca șmecherii la colț de bloc, lângă portbagajul mașinii. Nu știu dacă sunt eu ușor de impresionat, dar carnea de vită de La Grași e mare finețe, iar cartofii prăjiți sunt proaspăt curățați și prăjiți. La 24 de lei primești un buchet frumos de carne, mirodenii și legume.

La Grași mi-a oferit, poate, în ciuda așteptărilor scăzute, cea mai românească șaorma dintre toate. Când ieși de acolo miroși a mâncare gătită, a soios și a mult, în sensul bun. Nu ca în alte părți, nu dau nume, unde tot ce e pus la fript sau la prăjit nu lasă miros, pentru că sunt fie semipreparate, fie congelate.

Șaorma de aici mi-a lăsat impresia că e făcută de oameni pentru oameni. Berceniul, ca și Pantelimonul, de exemplu, înseamnă o comunitate și o cultură aparte, iar asta se reflectă și în mâncarea locului.

Concluzie: Cinci lipii din cinci

Am ajuns La Băiatu undeva în jurul prânzului, la mijlocul săptămânii. Auzisem de la tovarășii mei degustători de lipii că aici e ce trebuie. Am dat peste o atmosferă de măcelărie de țară, unde pe fundal rula neîncetat un zumzăit de frigider vechi și hodorogit, unde șaormarii, deși politicoși, păreau plictisiți de soarta lor, dar unde toți oamenii zonei intrau și ieșeau, fără să cumpere neapărat de mâncare, doar ca să bifeze prezența.

„Mă treci pe caiet? Da? Atunci una mare cu de toate!”, s-a tot târguit un taximetrist cărunt, cu ochelari tip parbriz, care vorbea și fuma în același timp la intrarea în local, în timp ce casierița râdea a drag.

Per total, gustul nu m-a dat pe spate. Șaorma are un iz turcesc, dacă mi-e permisă comparația, se servește rapid și, bonus, primești și o băutură când o comanzi. Ingredientele clasice, nimic special. Una mică de pui e 24 de lei.

În jumătatea de oră în care am degustat lipia am avut o revelație: La Băiatu și-a făcut un nume nu neapărat prin mâncare, ci prin oamenii ei, clienții fideli. E, dacă vrei, acest mic loc sfânt de întrunire unde se dezbat problemele zilei, unde oamenii se opresc la masă doar ca să se odihnească sau chiar să-și facă insulina la nevoie. Stai, ce? Da, cel puțin asta a făcut colegul de la masa de vizavi. El băga insulină, eu șaorma, și nimeni nu părea deranjat. Am plecat aproape mulțumit de șaorma, dar nu o să mai dau pe acolo prea curând.

Concluzie: Trei lipii și jumătate din cinci

Dezamăgire mare la Genin, pe cât de mare îi era renumele. Ai remarcat că am zis „era”, da? Bucureștenii mei fideli șaormei îmi ziceau, acum multă vreme, că trebuie musai să bag o lipie la Genin. E mai bună ca orice, aflam de la mai toți, mai ales pentru sosuri. Acum, aceiași oameni îmi spun că Genin s-a stricat taman din cauza sosurilor – înainte vedeai canistre întregi cu sos verde, roșiatic sau alb, toate făcute in house, acum au fost înlocuite cu chestii din comerț. 

Când am cerut ketchup la șaorma mea mică de pui de 25 de lei am primit sosul dintr-o cutie ordinară pe care și eu o găsesc pe rafturile de la supermarket. Șaormarul nici măcar nu s-a sinchisit să nu-mi arate că era un Heinz. Măi băieți, păstrați măcar aparența, dacă nu vraja servirii sosului din pompițele voastre magice! Carnea de la Genin n-a avut niciun Dumnezeu și, ca să fiu sincer, nu mi-au picat deloc bine cele două îmbucături. Măcar de dragul istoriei locului și pentru ce a însemnat el în istoria șaormeriilor bucureștene mă opresc aici. Sper ca peste ani să revin la Genin și să-mi schimb părerea.

Concluzie: Două lipii din cinci

Știi care e problema cu șaorma de la Socului? Are prea multă carne, man! Mult prea multă. E imposibil și inuman de mâncat. Se face atât de multă risipă în locul ăsta că aproape îmi pare rău pentru fiecare șaorma. Dovadă, pentru cunoscători, dar mai ales pentru fanatici, că meniul de pui crispy nu încape în cutia în care vine la pachet. Dar asta e o discuție pentru altă dată.

Și la fel e și cu șaorma clasică. Dă pe afară de carne, iar asta înseamnă că nu o s-o mănânci pe toată și cel mai probabil arunci o parte bună din ea, așa cum am făcut și eu. Carnea pare de cele mai multe ori uscată, iar sosurile sigur sunt și ele comune. Știi care e vibe-ul? Se simte că totul e angro, că totul e făcut pe bandă rulantă, doar ca să aibă rulaj. Stai liniștit, nu vomiți de la șaorma asta, dar se simte cheap și pe repede înainte, mai ales când o înghiți cu noduri de la atâta carne care efectiv a absorbit și cele câteva grame de sos. Se vede și se simte că șaorma de la Socului e făcută pentru mase, nu pentru oameni. Pe una mică de pui am dat 26 de lei.

Concluzie: Trei lipii din cinci

Dacă nu știai până acum, da, există două șaormerii cu titulatura Dristor și ambele își păstrează calitatea din 1999, doar una cu Kebap, alta-i cu Doner. Ți-am explicat deja diferențele dintre kebap și doner, așa că nu întreba care-i care. Marea schismă între vechi și nou într-ale șaormei de la Dristor s-a produs relativ recent, după ce oamenii din conducerea aceluiași brand au avut viziuni diferite, așa că s-au dus fiecare pe drumul lui.

Cumva, bine au făcut. Dacă la Dristorul din Dristor șaorma e pe stil și gust clasic, la Doner gustul e oarecum același, însă ca business e mai viu, mai colorat, mai plin de viață și înclinat spre o zonă un pic mai premium. Am remarcat totuși că Dristor Doner a păstrat valorile de șmecherie la lipie de la fratele vitreg, unde o clientelă pestriță vine să-și satisfacă poftele și unde șaorma e cam la fel, dar are acel ceva, pe care nu l-am identificat, care o face mai apetisantă. 

Locul e mai mare și mai primitor și încăpător. Servirea se poate face și la masă și totul e mega curat. Okay, gustul e cel clasic, dar spre finalul vizitei mele aici parcă îmi dădea senzația gustului la McDonalds: același gust de fiecare dată, nimic în plus, nimic în minus, fără greșeli, fără adăugiri. Altfel, nu pot să spun că m-a dat pe spate. Tot pe o șaorma mică de pui am dat aici 30 de lei.

Concluzie: Patru lipii din cinci

Cam ăsta a fost periplul meu în lumea nebună și răsucită a șaormeriilor din București. Poate impresiile mele te vor ajuta de acum să știi unde să mănânci sau să încerci o șaorma. Ce-ți pot zice cu siguranță e că nu o să mai mănânc șaorma multă vreme de acum încolo. Partea bună e că n-am reușit să pun nici măcar un gram de grăsime peste cele 70 de kilograme ale mele. Lucky me.