Mi s-a întâmplat pentru prima oară la un party pe Zoom. Beam o doză de chūhai și abia după 30 de minute de scărpinat involuntar am observat că picioarele mele erau pline de pete roșii. Asta era la doar câteva zile după ce m-am vindecat de COVID-19, așa că am considerat că e un simptom ciudat și inexplicabil al unui virus încă misterios. Dar acum, aproape zece luni mai târziu, tot nu pot să beau cocktailuri cum o făceam înainte fără să mă umplu de urticarie.

De când am dezvoltat această intoleranță la alcool, am și leșinat în trei ocazii diferite. Prima oară când s-a întâmplat, băusem doar o jumătate de pahar de vin roșu și un sfert dintr-o doză de același chūhai. Credeam că pot să mă scarpin și să scap de mâncărime, dar apoi a început să mi se umfle fața, iar membrele mele s-au încălzit. Am făcut un duș rece ca să-mi mai revin, dar în câteva minute eram goală și inconștientă în dressing, unde sora mea încerca să mă șteargă de apă printre apeluri disperate la toți doctorii de care a putut da într-o noapte de vineri. Buzele mele erau vineții și aveam ochii larg deschiși. „Era ca într-un film de groază”, a spus verișoara mea, fără niciun pic de exagerare. 

Altă dată, s-a întâmplat în timpul nopții. M-am simțit bine după ce am băut și chiar am reușit să-mi fac și rutina dinainte de culcare, dar apoi m-am trezit mai târziu în baie, rănită pe față și la cap fără să-mi aduc deloc aminte cum am ajuns pe gresia rece. 

Am fost la un doctor, dar chiar și după analizele de sânge, tot nu și-au putut da seama ce se petrece cu mine. Fără niciun răspuns clar despre ce i se întâmplă corpului meu, fiecare gură de alcool acum are un gust amar, într-un fel cum n-a fost niciodată. Anticipez mâncărimea de piele și vederea încețoșată, senzația că inima mea încetinește fix înainte să leșin. 

Și mai înfricoșător a fost gândul că nu o să mai pot face lucrurile pe care obișnuiam să le fac - seri de vin cu prietenele, rom Malibu și Coca Cola pe plajă, soju cu K-BBQ.

Băutul este o parte importantă din cultura filipineză. Unchii mei dădeau pe gât sticle de bere zilnic la prânz ca și cum erau apă. Nu sunt nici măcar de departe atât de hardcore, dar mereu mă mândream cu toleranța mea crescută la alcool.

Am început să beau de la o vârstă fragedă, deci toate serile în care am ieșit în oraș erau cu alcool. Prietenii mă plăceau și ei beată și păreau că se bucură când începeam cu teoriile mele despre viață când mă lua amețeala. Nu m-a deranjat să aștept doi ani în carantină fără să știu că nu voi mai experimenta lucrurile astea niciodată. 

Pentru mulți, pandemia a fost un buton de pauză, dar în cazul meu mi se pare că cineva a apăsat fast-forward pe viața mea fără să știu și acum trebuie să-mi dau seama ce s-a întâmplat din fragmente de amintiri neclare. Creierul meu încă crede că e o idee bună să comand sangria nelimitat și că brunch-urile alcoolizate sunt ceva pe care să îl aștept cu nerăbdare. În realitate, aceste obiceiuri mileniale de bază care mi-au oferit confort reprezintă acum interacțiuni sociale dubioase.

Fiecare noapte în oraș include acum o discuție de 30 de minute despre de ce nu pot să iau acel shot gratuit de la bar și să mă conving că să sorb dintr-un gin tonic diluat e distractiv. Am învățat să beau ca să evit aceste interacțiuni. Ca introvertită într-o lume extrovertită, singurul curaj pe care îl aveam în public era lichid. Picioarele îmi amorțeau și deveneau confortabile pe tocuri după un shot de tequila, poveștile din viața mea plictisitoare deveneau mai interesante după trei, iar nesiguranțele mele dispăreau după cinci. Mă transformam într-o altă versiune de-ale mele, una pe care n-o mai pot accesa acum. 

Dar dacă e un lucru pe care l-am învățat în ultimii doi ani este că viața e prea scurtă - prea scurtă să-mi pese ce cred alții și prea scurtă să o irosesc pe beții (dacă te pot ucide). Încă am nevoie de răspunsuri, dar învăț să trăiesc cu asta.

Am descoperit că dacă iau un antihistaminic înainte să beau, consum numai un singur tip de băutură și beau încet și cu moderație, sunt bine. Nu mă îmbată, dar măcar pot degusta ceva. Acum sunt într-o misiune de a descoperi băuturi nonalcoolice care chiar să-mi placă, dar e cam greu. Pentru aniversarea mea de 30 de ani am cumpărat o sticlă de șampanie fără alcool care a rămas neatinsă după un pahar deloc impresionant. Momentan, frigiderul meu e plin cu cutii de La Croix pe care le deschid și mi le torn într-un pahar în zilele de vineri, ca și cum ar fi un cocktail și nu apă cu bule. Și în final, după un an în viața mea forțată de a fi aproape trează, învăț cum să socializez din nou. 

Unii oameni încă se uită la mine ciudat când află de afecțiunea mea - un amestec de „Îmi pare atât de rău pentru tine” și „Mă bucur că nu mi se întâmplă mie”, așa că mă axez pe alte lucruri care-mi plăceau la ieșitul în oraș: terminatul muncii, ținutele, bârfele și amintirile despre toate tâmpeniile pe care le-am făcut în liceu. 

Am ajuns într-un punct de cotitură recent. La brunch cu două prietene n-am mai băut cocktail în timp ce ele își sorbeau Aperol Spritz-urile. Tot au râs la glumele mele și a fost deajuns. Aparent viața mea e interesantă și nesiguranțele trebuie să fie depășite, nu ignorate temporar. Am înlocuit de asemenea tocurile cu papucii comozi.