Cum reușește fotograful David LaChapelle să-i facă pe toți să arate ca niște zei

David LaChapelle crede că e intermediarul unei puteri mult mai mari decât el. „Am făcut niște fotografii care nu pot spune că sunt meritul meu. Mă trezeam, pur și simplu, cu o fotografie în cap, după ce mă rugam să am inspirație”, a declarat fotograful pentru VICE. La început, a fost ciudat să văd că un fotograf faimos cu o carieră lungă și strălucitoare – i-a fost ucenic lui Warhol, le-a descoperit pe Paris Hilton și Amanda Lepore și i-a fotografiat pe Whitney Houston, Elizabeth Taylor și Tupac Shakur – insistă atât de mult că nu are niciun merit pentru arta lui. Dar se pare că ăsta e filmul lui LaChapelle, atât pe plan artistic, cât și personal.

„Sunt super încântat să am o expoziție în New York – acolo am crescut”, a zis fotograful cu privire la make Believe, prima lui expoziție solo mare din Statele Unite. Dar New York-ul are un public foarte pretențios, e mare lucru să îi intri în grații. Expoziția deschisă pe 9 septembrie la Fotografiska New York conține 150 de lucrări care se întind pe patru decenii din cariera artistului.

La vârsta de 15 ani, prin anii 1980, LaChapelle a plecat de acasă de la el, din Connecticut, și s-a mutat în Manhattan. Și-a început cariera de artist în East Village, unde a gustat viața de noapte și a început să lucreze pentru revista Interview, a lui Andrew Warhol. Influențate de criza existențială cauzată de epidemia de HIV/SIDA, lucrările lui îi ilustrau pe prietenii lui bolnavi cu aripi de înger, scăldați în lumină sacră.

Mai târziu, LaChapelle a început să fotografieze adevărate spectacole fantastice, cu buget mare, inclusiv fotografie comercială și fashion, și să exploreze artificialitatea din suburbiile orașului. O fotografie din 2002, „I Buy A Big Car For Shopping”, plasează o femeie blondă într-un peisaj suburban, în fața unui SUV care s-a izbit de o cutie de Cola gonflabilă. Deși e plin de sânge, modelul pare pregătit să defileze pe podium.

Lui LaChapelle îi place să combine conceptul de vedetă cu iconografia religioasă? Kim Kardashian e Maria Magdalena care plânge șuvoaie; Kanye West e Iisus cu o coroană de spini.

Portretele lui LaChapelle sunt o sărbătoare suprarealistă a culturii contemporane și o satiră obraznică ce le amintește americanilor de cele mai mari păcate. Pentru felicitarea de Crăciun Kardashian-Jenner pe care a creat-o în 2013, a strâns cinci sute de reviste tabloid cu fețele familiei și le-a pus pe surori pe acest fundal apocaliptic.

Pe lângă fotografie, LaChapelle a mai regizat și clipuri muzicale și un documentar despre dansul de stradă din Los Angeles și a publicat numeroase albume de artă. Pe la mijlocul anilor 2000, a luat o pauză de la joburile comerciale și a renunțat la New York pentru o fermă retrasă din Maui, iar acum explorează peisajele divine din Hawaii.

Noua expoziție, make Believe, e punctul culminant al carierei sale dinamice și interdisciplinare. VICE a stat de vorbă cu el despre retrospectivă, sursele lui de inspirație și moștenirea pe care o lasă lumii.

VICE: Ai lucrat la revista Interview a lui Andy Warhol în anii 1980. Ai învățat ceva de la el în perioada respectivă? Ceva ce te influențează și azi?
David LaChapelle: Warhol mi-a confirmat ceva ce aveam deja în creier. Odată, eram la el în birou și mi-a zis: „Fă ce vrei tu, numai fă-i pe toți să arate bine.”

Aveam mulți prieteni în perioada aceea care nu-l plăceau pe Andy și erau foarte cinici în privința lui. Mă criticau că lucrez pentru el.

Lumea artei nu îl aprecia când a murit. Îl aprecia Europa și Asia, dar nu și New York-ul. Și-a dorit mereu o expoziție la Muzeul de Artă Modernă, dar n-a avut-o decât după ce a murit. A fost cea mai mare expoziție din istoria muzeului, dar au așteptat să moară ca să o organizeze. Toți criticii de artă făceau mișto de el, puțini îl luau în serios. 

După o vreme, a devenit tot mai clar că Picasso a dominat prima jumătate a secolului douăzeci, iar Andy pe a doua.

La început, fotografiai bărbați infectați cu HIV în rol de îngeri. Cum ai ajuns să faci asta?
Oamenii din fotografii îmi erau prieteni. Deodată, la începutul anilor '80, am devenit foarte conștient de această epidemie. Oamenii aveau mari prejudecăți împotriva celor bolnavi, pe care îi considerau homosexuali și dependenți de droguri. Eu m-am prins de la început că va deveni o epidemie nasoală și am vrut să fac awareness pe tema asta. Boala a ucis peste 33 de milioane de persoane.

Premoniția mea s-a adeverit. Doar trei premoniții am avut în viața asta. Mă dusesem la expoziția lui Robert Mapplethorpe seara și stăteam într-un colț și mă tripam pe portrete și imagini. Am avut un sentiment ciudat. Am mers spre casă prin ploaie, plângând în hohote, pentru că mă izbise ideea că boala asta necunoscută va deveni ceva imens, ca o pedeapsă biblică. Și da, tot mai mulți oameni au început să se îmbolnăvească. Iubitul meu a murit de SIDA în 1984, când eu aveam 21 de ani și el 24. Eram convins că aveam și eu boala.

Nu credeam că o să mai trăiesc mult, așa că îmi doream să am un scop în viață. Am vrut să las în urmă niște imagini frumoase, de aceea am făcut fotografiile astea cu îngeri. Am vrut să surprind spiritul îngerilor. Am fost aproape de Dumnezeu din copilărie. Dar era prima oară când mă confruntam cu moartea. Credeam că o să mor. Nu făcusem sex protejat, pentru că nimeni nu făcea.

Ai combinat fotografia pop cu imagini religioase. De exemplu, l-ai transformat pe Kanye în Iisus Hristos pentru revista Rolling Stone. Poți să elaborezi un pic pe acest subiect?
Cam în perioada respectivă mai făcusem un Iisus mediteranean și unul englez. Tot atunci se lansase filmul lui Mel Gibson, The Passion of Christ, și s-a nimerit la fix. Mi-a plăcut să îi potrivesc fiecare spin din coroană ca să arate ca în poster. Dar nu mă așteptam ca revista să pună fotografia chiar pe copertă.

Am vrut să fac și un Iisus de culoare. Am vrut să arăt un Iisus diferit. În Biblie se spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar suntem diferiți, iar Dumnezeu poate lua o grămadă de forme. Lucrez intuitiv și mereu îmi urmez inima. Asta am făcut și cu ocazia asta. 

Ai început cu fotografie analog și printuri. Acum, fotografia se consumă pe platforme precum Instagram. Ți-ai schimbat și tu abordarea, te-ai adaptat la vremuri?
Nu. Nu am vrut să am Instagram și am rezistat ani de zile. Nu voiam ca fotografiile mele să se vadă atât de mici, pe un ecran de telefon. Voiam ca oamenii să facă un efort să cumpere un album de artă sau să meargă la o expoziție. Dar asistentul meu de studio, Johnny Byrne, m-a convins să fac un turneu ca autor de carte. 

Iar în timpul turneului, era important să țin legătura cu publicul, așa că mi-am făcut un Instagram. Dar nu stau mult pe el, pentru că nu-mi face bine. Sunt atent la ce diger cu ochii și nu vreau să văd chestii random.

În copilărie, am avut cartea lui Richard Avedon, cu cele mai bune lucrări ale lui. Omul a editat-o singur, pagină cu pagină. Totul arăta superb în ea, de la păr și styling la machiaj. L-am implorat pe tata să mi-o cumpere când aveam 14 ani. Știam toate imaginile pe de rost, efectiv am absorbit-o. Diferența dintre un album de artă și Instagram e că pe Insta multe imagini sunt mediocre și urâte. În album nu era absolut nimic urât.

Până și lucrările mele vechi pot fi expuse într-un muzeu, pentru că n-am urmat trenduri. Mi-am creat propriul stil. Toată lumea avea părul scurt și țepos în anii 1980, iar eu am vrut să reproduc Renașterea, pe Boticelli. Acum există mulți tineri care se vede că sunt inspirați de lucruri de săptămâna trecută sau anul trecut. Eu le recomand să se lase inspirați de istoria artei și picturile vechi. Pe Instagram nu găsești istoria artei.

Pe la jumătatea anilor 2000, ai luat pauză de la fotografia comercială. Ce te inspiră în prezent să lucrezi?
Sincer, rugăciunea. Mă rog pentru inspirație și ea vine. De asta n-am putut să țin un MasterClass. Pentru că, dacă le spun asta oamenilor, n-o să vrea să dea bani pe cursul meu. Dar ăsta e adevărul și nu pot să nu-l spun.

Deci de unde vine inspirația ta?
De la Dumnezeu. De asta sunt modest și nu îmi place să spun că sunt mândru de munca mea. Și nu mă refer la modestie falsă. Chiar mă simt binecuvântat că am această oportunitate de a face artă. Multă lume suferă de războaie, sărăcie și foame și ar vrea să facă artă. Deci nu sunt mândru. Sunt binecuvântat și recunoscător. Știu de unde îmi vine inspirația și nu e de la mine.