Timișoara, final de noiembrie 2019. Piața Traian.
„Pentru toți oamenii care ascultă muzica bună. Ascultătorii noștri. Oameni buni!
Pentru doamna Flori, o strofă frumoasă. Pentru doamna Flori de la Agil. Pentru toți invitații, toată lumea prezentă. Mulțumim domnului primar! Domnului primar mulțumim în primul rând.”
Apoi, acompaniat în trio de un chitarist și un clăpar, lăutarul timișorean începe să cânte din „Ia-mă, măicuță, cu tine”, o doină de apreciere față de mamă.
În timpul zilei, în Traian din cartierul Fabric are loc un târg de produse tradiționale. Căsuțe de lemn adăpostesc diferiți comercianți și produsele lor locale. De la ungurul János poți cumpăra mezeluri, în timp ce de la marile lanțuri îți poți procura mâncare gătită.
„Stop!” Solistul oprește instrumentiștii la jumătatea piesei. „Și mai facem una frumoasă pentru toată lumea. Pentru domn’ primar, să-i dea Dumnezeu fericire. Băieții, tunete și fulgere. Hai. Do major acolo.”
Și începe „Lucru mare-i omenia”, o piesă populară (pe care a cântat-o, printre alții, și Andra).
Cântarea cu dedicații e filmată. Și postată pe o pagină de Facebook pe care un activist local contestă neregulile administrației Nicolae Robu (fostul primar al Timișoarei).
A doua zi, postarea devine știre pe site-uri locale de mare audiență. „Scenă revoltătoare în Piața Traian din Timișoara. Imagini scandaloase”, raportează una dintre cele mai citite publicații din Timișoara . „Să vină turiștii în Piața Traian! Avem lăutari, fum de mici și dedicații pentru primarul Robu”, plusează alt portal, care avertizează că „s-a umplut inclusiv Facebook-ul de filmulețe cu «petrecerea» din una dintre cele mai vechi piețe publice din oraș, iar timișorenii cred că de la muzica țigănească până la manele nu mai e decât un pas”.
Epanică mare. Activiștii anti-Robu și presa critică administrației sale au dat drumul la sirenele metaforice. Manelele în piața publică înseamnă suicidul cultural în Timișoara care se vrea high culture. În fața acestei mari presiuni, Robu trimite o notă internă angajaților Primăriei.
Punctul unu: „Se interzice interpretarea/difuzarea de manele pe domeniul public al municipiului Timișoara, în aer liber, precum și practica anunțării de dedicații, indiferent cine și pentru cine le solicită”. La punctul următor, aceeași soartă o au și grătarele pe cărbune, indiferent de cine și pentru cine le prepară.
Pentru mulți, vestea a venit ca ceva mult-așteptat: în sfârșit, răul s-a interzis. Incultura a fost stârpită. Blestematele de „manele și țigani” au fost epurate. Nota primarului n-avea însă juridic nicio valoare.
Ce s-a întâmplat în noiembrie 2019 în Piața Traian? De ce tot acest scandal?
Fă cunoștință cu Lică Băiat Fin, lăutarul rom interzis de Robu
Pe Lică l-am întâlnit după trei săptămâni de la eveniment, într-o seară muzicală la clubul în care el cântă, și care-i administrat de fratele său, chiar pe marginea Pieței Traian. Față de ce era afară, în încăperea cu pereți roz era o atmosferă caldă, în care aerul oscila pe ceea ce lăutarii și fanii lor numesc „muzică”. Adică orice poate fi cântat și merge de la populară, arăbească, doină și până la manea. Însă Lică nu voia să spună prea multe despre cele întâmplate. Încă mocnea scandalul, așa că am stins țigările și i-am lăsat în distracția lor.
După trei luni, Lică a fost mai dornic să intre-n detalii:
„M-a sunat presa să mă întrebe «spuneți-ne, ce s-a întâmplat cu Robu? De ce poartă așa invidie pe dumneavoastră, și e contra?». Dar eu habar n-aveam despre ce vorbesc ei. Atunci, mi-au explicat că Robu e contra manelelor”, mi-a spus solistul.
Deși îl vizau direct, discuțiile despre interzicerea manelelor se purtau într-o bulă de Facebook inexistentă în lumea lui Lică. Până să-l sune presa, habar n-avea că se declanșase o furtună mediatică care a devenit în 48 de ore subiect național. Și nici că oamenii care-l contestau pe Robu, folosindu-l pe interpret ca exemplu negativ, se dădeau de ceasul morții culturale a Timișoarei.
„Și atunci le-am spus că am încercat și noi să facem ansamblu țigănesc, că așa e la noi în zonă. Și-am mai zis că «da’ ce, noi suntem contra că el cântă rocări, melodii de-a lui? Nu, că noi suntem muzicanți, care cântăm orice gen de muzică». Înțelegi? După aceea, s-a băgat presa pe capul primarului, că de ce face discriminare. Și atunci a zis că «nu, eu n-am nimica cu muzica și cu ăștia, dar nu-i frumos să facă dedicație».”
Îi spun că am ascultat cu atenție prin videourile care au isterizat Facebook-ul timișorean și că n-am auzit vreo manea. „Eu cânt numai țigănește la evenimente. Multe ori în romani. Mai cânt poate o manea în privat dacă mergem la cineva, dar nu în public.”
Ovecină de-ale lui Lică spune că în acele zile simțea de parcă „aveam un festival pentru noi, romii din Traian”. Interzicerea nu le-a priit – nici lor, nici soliștilor, și nici persoanelor din alte cartiere care veneau pentru bună dispoziție. „Și nu e corect. Și noi suntem oameni, avem dreptul la viață cum au toți ceilalți“, îmi spune Veronica, o femeie care trăiește în Traian de mai bine de 17 ani. „Dar primarul nu a considerat așa.”
Era chiar 1 decembrie, ziua națională care se presupune a fi a tuturor românilor.
Ce a dus la această măsură discriminatorie?
Înregistrările audio și video apărute pe Facebook și incluse în articole scandaloase nu au fost trase de niște fani ai lăutarilor, dornici să împărtășească lumii bucuria că-n Traian în sfârșit e loc și de cultura lor. Ci de niște trecători care voiau să arate lumii ce dezastru e acolo, odată cu aceste manifestări.
Una dintre ele e un video luat de sus dintr-o clădire ce flanchează scuarul, aparent mai devreme în ziua respectivă, și postat pe grupul de Facebook „Robu trebuie să plece”. În el, Lică bagă „Dikta mamo ki bori” („Uite, mamă, nora ta”), o piesă în romani.
Alte trei apăruseră pe o pagină de Facebook. În primul și cel mai vizionat, se aude o bucată din „Ia-mă, măicuță, cu tine”, după care începe „Lucru mare-i omenia”. În al doilea, se interpretează „Trăiască băiatul meu”. În al treilea clip se redă o altă parte din „Ia-mă, măicuță, cu tine”.
Sunt aceste piese manele? Nu. Melodiile s-ar încadra mai degrabă în sfera muzicii populare: doine, sârbe, bănățene de joc sau nu, sau melodii în limba romani. A patra e un hit atât de cunoscut încât Mahala Rai Banda l-a purtat în toată lumea.
Așadar, cum s-a ajuns la interzicerea manelelor, când nu există vreo dovadă că s-au cântat acolo? Și, la o adică, chiar dacă s-ar fi cântat manele în Timișoara, care-ar fi fost marea tragedie?
Pe grupul anti-Robu, autorul postării se plângea că:
„Un concert veritabil de manele este în desfășurare. Da, manele. Cu dedicații (inclusiv pentru primar), cu tot tacâmul. Acest oraș este scăpat de sub control… Total și intenționat.”
Ce reacții a stârnit postarea? „Mahala!”, striga o voce virtuală. „Nu se poate face nimic?”, chestiona altcineva. „Țigănie!”, zicea o a treia persoană, în timp ce a patra o aproba: „Țigănie. Asta a făcut cretinul de la Primărie din Timișoara.”
Alte comentarii erau și mai jignitoare și discriminatorii. Unele persoane albe din peisajul cultural timișorean încercau ele să stabilească ce face parte din etno-cultura lui Lică. Spuneau că manelele, invenție orientală, oricum nu sunt reprezentative pentru etnie, spre deosebire de muzica lăutărească.
Unul dintre ele sumarizează cel mai bine subiectul discuției: „Ce muzică țigănească? E o rușine pentru orașul acesta că se pun creaturile astea să cânte. Aici a fost cândva altă cultură. Vai vai, unde s-a ajuns, toți behăie în microfon și se numesc cântăreț.”
Romii și cultura lor, prea deranjante pentru majoritari
Am ajuns la ușa lui Lică, într-un apartament cu etaj dintr-o clădire veche împărțită în complex de locuințe, la vreo cinci minute de Piața Traian. A locuit în cartier – pe strada Petre Ispirescu – încă de pe vremea comunismului, până pe la 12—13 ani. „Apoi, ne-au spart clădirea aia, și ne-au mutat pe Costache Negruzzi.” Era tot o casă acolo, dar fără o curte așa mare ca-n miezul ăsteia cu multe compartimente în care stă acum.
Nu a avut noroc de școală, așa că nu știe să scrie și să citească. Ține minte că Traian arăta altfel pe-atunci.
Muzica l-a ales de mic copil. „N-am avut altă meserie. Mi-a plăcut de copil să mă joc, și tot de-atunci să învăț să cânt. Cântam pe stradă. De la 16–17 ani pe bani, mai pe la prieteni pentru 5–10 lei, și de la 19–20 între oameni. N-am cântat, așa, cu muzicanți mai mari și mai celebri.”
Dar avea admirație și drag de taragotistu’ Luca Novac sau saxofonistu’ Nicu Anghel zis Ministeru’. Ei erau mai spre populară. Sau de Raluca Novac, de frate-su’, de Scumpea Stănescu... „Cum e acum Guță sau Salam, așa erau ăștia pentru noi, Banatu’. Cântau în ansambluri.”
El se consideră lăutar, chiar dacă are admirație și pentru cei care cântă stilul mai balcanic.
O poveste despre lăutărească, manele și „adevărata muzică a țiganilor”
Ioanida Costache s-a născut în Statele Unite ale Americii, din emigranți români de etnie romă. E violonistă, dar a scris un doctorat la Stanford pe intersecția dintre etnie, reprezentare, identitate, traumă și istorie în tradițiile rome muzicalo-orale. În 2022, s-a înscris și la un postdoctorat, la University of Pennsylvania. Locuiește de trei ani în România și vorbește limba cu lejeritate.
„Sigur că manele și lăutăreasca prezintă diferențe muzicale. Dar cred că ceea ce mulți nu realizează este că manelele au fost un sub-gen al muzicii lăutărești, chiar în timpul erei «clasice» a acesteia, în anii ‘50–‘70. Pe vremea comuniștilor, manelele făceau parte din repertoriul lăutarilor.” Maneaua avea un loc normal alături de muzica de gonit, hora, muzica de ascultare sau alte subgenuri.
Apoi, amintește de discuri mai vechi pe care găsești scris ori „manea”, ori „turcească”. Alteori, unele nici nu au fost identificate așa în mod explicit. „Ca să-ți dau un exemplu, «Mama mea e florăreasă» e considerat un cântec de lăutărie clasică. Ei bine, e o manea.” Pentru Ioanida, o condiție necesară pentru manea este acea sincopă distinctivă, cea care dă ritmul de dans.
„Este important să recunoaștem că manelele sunt parte din cultura romă. Zic asta deoarece cultura romă este atât de diversă pe cât sunt indivizii care fac parte din ea.” Această conștientizare e cu atât mai importantă cu cât vede români cum preiau anumite elemente din cultura minoritară, însă îi resping sau evită pe romi când îi întâlnesc.
Vede glorificarea muzicii lăutărești (și antitezarea ei cu manelele) ca o unealtă prin care oamenii pot pune manelele într-o lumină peiorativă. Iar pentru ca asta să aibă loc acești oameni aleg să ignore că manelele și lăutăreasca nu sunt fundamental diferite, ci că maneaua este o ramificație de la sfârșit de secol 20 și început de secol 21 în cadrul muzicii făcute de lăutari.
„În conversațiile mele cu generațiile vechi de lăutari, sigur că ei jelesc vremurile erei lor, dar simultan exprimă și respect pentru muzicienii romi care cântă manele. Asta pentru că cine cântă manele? Ei bine, tot lăutarii. Majoritatea (maneliștilor) chiar se trag din familii de lăutari.”
Contrastul creat artificial de alții pentru a diferenția cele două tipuri de muzică este în mare parte unul fals, crede ea. Și nu face decât să dea apă la moară argumentării anti-manele, în spatele căreia se ascunde, de fapt, un grad consistent de rasism.
Mai mult, glorificarea muzicii lăutărești în acest contrast artificial poate fi chiar un semn de ipocrizie, tocmai din moment ce însăși lăutăreasca avea un statut destul de marginalizat în perioada comunistă.
„Numărul scăzut de discuri ale acestor interpreți din acea perioadă stau ca dovadă. Este foarte ușor să bocim în nostalgie după muzica trecutului, dar felul în care e instrumentalizată în cazul manelelor este șmecheresc.”
„Oameni care azi se folosesc de lăutărească pentru argumentare nu dădeau doi bani pe muzica asta acum zece ani. O pun în opoziție cu manelele, pentru a argumenta insistent că resping acest gen din considerente estetice – și nu rasiale.”
Cât de iubite și de urâte sunt manelele, de fapt?
În 2013, un sondaj INSCOP arăta că doar 14,2 la sută dintre români ascultă manele. Procentul părea atât de mic încât înșiși autorii articolului că „este posibil ca procentul celor care au optat pentru manele să fi fost influenţat de un anumit conformism social care a blocat declararea opţiunii“. Adică din cauza unei rușini sociale, mulți ascultă, dar nu recunosc. Într-un studiu IRES făcut în 2018 proporția era mai mare cu cinci procente. Popularitatea de pe YouTube arată însă că e mult mai mult.
I-am zis procentele și sociologului rom Adrian-Nicolae Furtună. A izbucnit în râs. Nu i se par realiste, așa că nu se miră că cei de la INSCOP au ținut să comenteze nesinceritatea celor care au răspuns la întrebări.
Îl întreb dacă cunoaște vreun motiv pentru care a ales Nicolae Robu să interzică manelele. „Am văzut doar că a făcut domnul Robu un sondaj pentru a-și justifica acțiunea.” Se referă la Sondajul 96 pe 2019, pe care ex-primarul l-a propus cetățenilor retroactiv, după ce subiectul devenise național. La finalul celor aproape cincizeci de mii de voturi, 61 la sută dintre cetățeni păreau de acord cu primarul, în timp ce 39 la sută erau împotrivă.
„Sigur că, pentru a afirma ferm că au făcut-o din rasism, ar trebui să avem niște studii care corelează atitudinile anti-manele cu sentimente rasiste”, adaugă Nicu.
Cum a putut justifica primarul interzicerea manelelor, când nici nu s-au cântat acolo? Într-un interviu din 2019, el Robu considera „muzica aceea de o foarte, foarte proastă factură”.
Nicu subliniază că fostul primar a luat decizia după propriile gusturi. „Zicea că poți asculta în spațiul privat manele. Ok, dar atunci de ce în spațiul public eu pot să ascult Strauss, dar nu Salam? Așa ajungem iar la răspunsul clasic: ca să evităm «țiganizarea României».”
Astfel, problema pe care o identifică apare când autoritatea locală sau centrală vrea să reglementeze anumite aspecte sociale după propria părere, fără să aibă în cadrul ei o echipă de sociologi sau de antropologi cu care să se consulte.
Cele mai mari scandaluri au izbucnit când maneliștii sau manelele au ajuns, în diverse moduri, în cultura de masă. Sau în locurile rezervate până atunci pentru înalta cultură a majoritarilor. Mai jos, am făcut o cronologie a celor mai vizibile scandaluri.
Momentele în care manelele au supărat
⇥ 2005, 1 decembrie: De ziua națională și aniversarea proprie, ProTV difuzează imnul în șapte variante, de la lăutărească la rock. Manifestul? „Cele 7 variante ale imnului înseamnă eliberarea de orice convenții și de prejudecăți.” Dintre ele, una e cea mai problematică: maneaua cântată de un all-star line-up, printre care și Adi de la Vâlcea, Laura Vass sau Petrică Cercel. HotNews a adus atunci în discuție defăimarea simbolurilor naționale, în timp ce Adevărul titra, chiar și șase ani mai târziu, că imnul a fost „«batjocorit» de toată lumea. PRO TV l-a manelizat.” (La o adică, autorul melodiei imnului, Anton Pann, e chiar posibil să fi fost rom.)
⇥ 2007, decembrie: Evenimentul Zilei lansează o anchetă-tabloid legată de Opera Română din București (ORB), în centrul căreia se află o piesă trasă acolo de-un manelist. În lunile care urmează, subiectul ajunge și-n cotidian. „Incredibil, dar adevărat: manele în Opera Română”, publica InfoPro în secțiunea can-can. Filmarea pentru piesa lui Sorinel Copilul de Aur, o baladă pop de fapt, ar fi durat o oră și ar fi adus în conturile Operei cinci sute de lei. Internetul face implozie.
Mădălin Voicu, lăutar rom devenit luptător anti-manele, acuză Ministerul Culturii și ORB că „aduc opera și muzica românească în zona kitsch-ului“ și că „aduc în derizoriu nu doar clădirea, ci și istoria acestui sediu.” Lui Sorinel îi pare rău pentru angajații Operei sancționați de conducere, în timp ce managerul Dan Bursuc îi e în asentiment și adaugă că „s-a făcut atâta tevatură pe-o melodie”, argumentând că problema este că muzica e „cântată de țigani”. Adaugă că televiziunile sunt fericite să-i cheme la revelioane, să dea bine în ratinguri. Dar dacă vor să ducă o melodie nouă ulterior, se lovește de „la posturile noastre nu se cântă manele”.
⇥ 2008, 1 mai: Paula Seling acceptă invitația lui Florin Salam de a cânta cu el o piesă la Sala Palatului, pe 1 mai. „Cred că, în România, oamenii încă se lovesc de prejudecăți și de discriminare. Motivul pentru care am fost de acord să fiu prezentă în spectacolul din data de 1 Mai de la Sala Palatului, este pentru că îmi pasă de aceste probleme și sper ca, prin acțiunile mele, să pot schimba ceva”, a trebuit artista să-și motiveze decizia în fața sprâncenelor ridicate și-a coatelor date.
⇥ 2014, 1 martie: Panică mare în București. Romeo Fantastick e invitat în Eden, templul muzicii underground de la acea vreme, cu precădere techno. Evenimentul organizat de Paradaiz avea să pună cultura românească în mod iremediabil pe-un făgaș anti-anti-manele. Inițiali confuzi, oamenii au reacționat ca turbați la aflarea veștii că spațiul destinat chefurilor fără de sfârșit și a tinerilor corporatisto-publicitari va găzdui pe bune evenimentul.
⇥ 2014, 11 martie: Salam și Goran Bregović cântă la Sala Palatului. Cu evenimentul ăsta, se bătea unul dintre cuiele în sicriul intelectualilor anti-manele. Și totul la doar zece zile după mega-ruperea din Eden. Cei care au fost la concert atunci au apreciat entuziasmul regelui, dar nu neapărat combinația.
⇥ 2016, 3 iunie: Vali Vijelie a închiriat Sala Enescu pentru un clip și a angajat și unii dintre studenți să cânte cu ei. „De dorul tău” nu e o manea, ci o baladă de dragoste după un chanson italienesc din anii ‘70.
⇥ 2017, 7 iunie: Salam este invitat la TIFF, după ce s-a proiectat The New Gypsy Kings, un documentar BBC cu și despre maneliști. Mare parte din lume se rupe în sală, dar pe internet iar începe tornada.
⇥ 2017, 13 iulie: Salam vine în Timișoara, dar lumea de pe stradă e divizată. Jumătate dintre cei cu care am vorbit atunci au zis că urăsc genul sau că nu s-ar duce acolo nici la mișto, în timp ce alții fie aveau deja bilet, fie nu vedeau o problemă cu muzica. Atitudinile par să se schimbe în Timișoara, dar mai e cale lungă până la acceptare.
⇥ 2017, 26–28 august: În aceeași vară, se ține Câta Festival, o paranghelie la 30 de kilometri de Timișoara în care vin și Rodion G.A., Subcarpați sau cocalari heavy metal. Dar și neo-maneliști sau proto-maneliști, ca Impex, respectiv Formația Azur. Lumea s-a rupt pe ultimii, însă pasul spre acceptarea de trendsetterii orașului a manelelor în sine, actuale și fără prefixe, făcute chiar de romi, nu se face încă.
⇥ 2017, 8 decembrie: Carmen Șerban trage un clip în biblioteca UMF „Carol Davila” București. Melodia în sine nu e (doar) o manea, ci un hibrid cu saxofon, rap și DJ Milionor care ridică mâinile în aer pe acorduri de trance. Ce a deranjat lumea nu e virgula dintre subiect și predicat în titlul piesei, ci faptul că ea s-a filmat într-un „loc sacru”, „pe parchetul pe care au călcat cândva, George Emil Palade, Ion Cantacuzino, Prof. Greota sau Victor Babeș”.
⇥ 2019, 19 martie: Se țin Premiile Gopo pentru film. Când i-au văzut cei din sală pe Lexo, Alex Kojo & Kana Jambe veniți să cânte „Bohemian Rhapsody” și „Iubirea mea ești numai tu”, lumea era vizibil crispată că „ce au venit ăsta să cânte în maiou la Oscarurile românești?”
⇥ 2019, 9 iunie: De ziua lui, Connect-R invită mai mulți artiști să cânte cu el la Sala Palatului Printre ei, și Florin Salam și Shift, pentru „Dacă tu n-ai fi” și „Piele albă, piele neagră”. La sfârșit, interpreții poartă sau dezvăluie tricouri cu „Sunt OM”. De data asta, se pare că acceptarea a fost mult mai mare. În 2011, Connect-R a avut o acțiune anti-rasistă similară. După câștigarea unui premiu la Romanian Music Awards, a dezvăluit un tricou cu „Sunt țigan“. Atunci, acțiunea a produs rasism și miștocăreală deghizată în umor de calitate à la Bendeac. (De remarcat că până și Connect-R are în istoric niște pași strâmbi.)
⇥ 2019, 7 iulie: Salvatore Ganacci, DJ suedez, bagă la Neversea „Așa sunt zilele mele” a lui Adrian Copilul Minune. Unii cântă și se distrează, alții strâmbă din nas. În zilele care urmează, organizatorii au o atitudine nici de susținere, dar nici de distanțare față de gestul său, numindu-l „excentric” și „nonconformist”. Pe net, curge cu venin din partea ofensaților.
⇥ 2019, 19 iulie: Tommy Cash pune aceeași piesă la Electric Castle. Din nou, rasism și indignare, dar de data asta și o postare interesantă din partea organizatorilor: „Mulțumim, Tommy Cash! Pentru ultima ta reprezentație la Electric Castle”, au reacționat ei pasiv-agresiv pe Facebook. În februarie 2020, se sucesc și-l cheamă pentru ediția din acel an, amânată de pandemie.
⇥ 2021, 22 aprilie: Loredana cântă o melodie pop cu crema lumii maneliste și întreaga țară o ia razna. Doar că din motive diferite.
Ioanida spune că nu i-a fost greu să conecteze în disertația ei ce s-a întâmplat în 2019 la Gopo, la Electric Castle și la Timișoara. „Asta pentru că sunetele și trupurile specifice romilor sunt privite de mulți majoritari precum niște noxe poluante, iar limbajul dezgustului se leagă nu de puține ori de întruparea efectivă pe scenă.”
„Oamenii asociază manelele cu un grup din societate care, conform stereotipului, e mai puțin educat. Dar una e să respingi manelele ca stil muzical, și alta este să zici «dă casetofonul mai încet, că mi-e rușine dacă aud vecinii că ascultăm manele»”, adaugă sociologul Furtună conversației.
Din punctul lui de vedere (dar și din lucrări ca doctoratul lui Adi Schiop, „Șmecherie și lumea rea – Universul social al manelelor”), genul ăsta i-a adus pe romi mai aproape de societatea majoritară. „I-au făcut să pară mai oameni decât erau pân-atunci.”
„În anii 2000, erau albume cu Adrian Copilul Minune și Nicolae Guță în toate cluburile. Eram prin liceu. Ca rom, mă simțeam reprezentat în locul ăla. Ziceai de «Dikta Mamo Ki Bori». Chiar dacă nu e manea, e un hit pe care-l interpretează de la Guță la Mahala Rai Banda, e internațional deja. Când intram în discotecă și se punea melodia asta de către DJ – mamă, mă simțeam... om. Știu că pare simplist, dar nu e. Simțeam, pur și simplu, că e și despre mine”, amintește Nicu.
Chiar dacă textele manelelor sunt variate, sociologul a observat că ele au atins o mare masă dintr-o Românie care era în tranziție. Consideră că Dan Armeanca este cel care a adaptat muzica orientală ca s-o facă pe înțelesul romilor. Apoi, a devenit atât de consumată și apreciată, încât s-a răspândit.
„Problema cu ele e că, de-a lungul timpului, au fost asociate cu lumea interlopă. Îmi aduc aminte că la școală ne spuneau profesorii «să n-ascultați manele!». Dar eu cred că au răspuns unei nevoi care exista în societate. Iar textele pot fi și despre iubire, familie, sau pur și simplu voie bună.” Și că, desigur, latura estetică poate fi mereu îmbunătățită.
Îl întreb și pe sociolog dacă sunt manelele exponente pentru cultura romă. „Depinde. Dacă ne gândim la ce făcea Armeanca în 1992, da. Dacă ne gândim la ce au făcut alții, nu. Dar cert e că e un gen muzical apreciat de ambele etnii, așa că marele pericol din mintea unora e țiganizarea despre care ziceam adineauri.”
Pentru a evita retorica asta, Nicu s-ar bucura să vadă romii reprezentați în cultura națională. Să existe o instituționalizare pe bune a culturii rome, de la porturi și obiceiuri, la muzică. „Atunci, un primar n-ar mai avea cum să propună, în 2020, sterilizarea femeilor rome.”
Își amintește perioada școlară când cântau despre Barbu Lăutaru, care l-a impresionat pe Franz Liszt atât de tare, încât austriacul i-ar fi spus că „Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine!”
Pentru sociolog, Barbu era un personaj fără început și fără sfârșit, despre care școlarul de-atunci nu-și putea închipui, în lipsa oricărui context socio-istoric, că era rom și sclav.
Ori sunt nenumărate exemple de manifestări culturale care au pornit de la marginali și au ajuns nu doar acceptate, ci poate chiar parte din cultura elitelor. Aflu de la Nicu despre tango, care s-a născut în bordelurile din Buenos Aires, și al cărui dans era ca un soi de ceartă sexualizată pur performativă între o prostituată și peștele ei. Sau flamenco, care provine de la romii spanioli, „și care reprezintă un caz clasic de apropriere culturală, însă puțini cunosc acest lucru.”
La doctorul de la Stanford revin cu o ultimă curiozitate. „E posibil ca Timișoara să iasă din carantina culturală în care s-a băgat singură, să se relaxeze, să se dezinhibe, și doar să danseze naibii – ori, dacă nu-i place muzica, să nu meargă la așa chefuri?”, o întreb pe Ioanida.
„Cred că, chiar și în București, dezinhibarea despre care vorbești este încă limitată la un subgrup specific de non-romi. Și chiar și asta vine la pachet cu propriile sale probleme.”
Cum s-a descurcat în pandemie un muzicant rămas fără meserie
Am revenit la Lică pentru a treia oară, într-o zi de martie 2021. Am mers pe liniile de tramvai către piață și l-am găsit pe lăutar alături de un tovarăș. Stăteau pe niște trepte din spatele Bisericii Sârbești din Fabric. Am mers cu el prin piață și pe la magazinele din zonă, apoi am ajuns la el acasă. Acolo am aflat că, atunci când l-a sunat ProTV să întrebe despre interzicerea manelelor, a explicat că nu a vrut decât să facă ansamblu țigănesc.
„Etnia mea – să știi că eu mă mândresc cu ea. Și, că, noi tot ce producem, dăm dovadă la noi în țară, nu-n altă țară. Am cântat de obicei cu romi, dar și cu români. Și nu trebuie mulți membri: un primaș, un organist și un chitarist. Atât.”
Teatralitatea lui Lică iese cel mai bine la suprafață când e în zona lui de confort. Când se aude și vede cu vreun cunoscut via Messenger, să-l alinte cu „mami” indiferent de persoană, și când își țuguie buzele să-i explice vreo situație delicată.
Ura împotriva manelelor e o poveste mai veche
Ura anti-manele are un istoric vechi în țara noastră. S-a creat, în anii 2000, o adevărată mișcare împotriva acestui gen de muzică. Filologul George Pruteanu le-a caracterizat drept „un gunoi”. Tinerii rockeri scriau pe ziduri că manelele ucid, în timp ce Noua Dreaptă împărțea pliante cu „păstrați curățenia neamului românesc”, care arătau un omuleț stilizat aruncând la gunoi capete de maneliști.
Uneori, disprețul provine din elitism. Alteori, din rasism pur, mânat de dorința de a păstra imaculată cultura noastră „albă și sfântă”. Și ignoră secolele în care cultura română s-a inspirat din etnia romă. Și invers.
În 2005 a apărut Win32.Antiman.A, un virus care-ți ștergea toate manelele din computer. Iar dacă în 2004 Adevărul se plângea că „România a devenit Manelia”, în 2010 un editorialist lansa o predicție sumbră: „nu există nimic în afară de educație în stare să mai scoată această țară din jeg, din mocirlă, din manelism, din prezent.”
Marginalizarea acestui gen, popularizat în foarte mare parte de romi încă în anii 2000, a dus la invitații la radio și TV rar spre deloc. Așa că maneliștii au trebuit să-și găsească propriile edificii, la periferia unei culturi albe. Înainte de popularizarea YouTube, clipuri maneliste își aveau locuri ba pe radiouri pirate, ba pe Taraf TV. Din 2008 până în 2015, Costi Ioniță a deschis MyneleTV, adică un post special dedicat și denumit după genul muzical.
Cu toate acestea, manelele și maneliștii și-au găsit aliați în România.
- Liviu Tipuriță le-a tras stilul de viață pe video și l-a prezentat prin BBC. Practic, au apărut la radioteleviziunea publică britanică înainte să apară în cea națională
- George Vasilescu i-a pictat în ulei și foiță de aur și i-a dus la Muzeul Țăranului Român. (Pe net, directorul muzeului era amenințat cu moartea și acuzat că „transformă instituția în Muzeul țiganului român.”)
- Spre deosebire de haute couture-iștii de la noi, suedezii se rup pe manele încă din 2012
- Unii s-au dus cu stații și artiști să facă Sistem ca pe Ferentari sau Rahova Delivery, în încercarea de a apropia cartierele mărginașe ale Bucureștiului de centrul care are acces la cultură și festivaluri de toate felurile
O poveste despre lăutărească, manele și „adevărata muzică a țiganilor”
Bogdan Mihai Simion e doctor în litere și lăutar (cobzar). Are 31 de ani. Pe 15 iulie 2021 a scos „De jale și de dragoste de pe piatra Bucureștiului”, o carte care cuprinde 15 interviuri cu 15 lăutari cu vârste între 60 și 84 de ani, adică ultima generație care a prins concerte exclusiv cu instrumente acustice.
„Manelele, muzica de petrecere, muzica etno și cea lăutărească sau lăutărească-țigănească sunt profund intercalate”, îmi spune cobzarul.
Sincopa auzită la manele se întâlnește și în alte genuri, chiar de pe vremea lui Cantemir. Pentru Simion, „maneaua contemporană pornește de la Dan Armeanca, de la jumătatea anilor ‘80, și are ca element distinct față de muzica lăutărească aparatura electrofonă muzicală. Se sacrifică timbrul țambalului, al viorii, al cobzei și se aduce timbrul chitării electrice, al chitării bas, și al tobelor. De fapt, maneaua contemporană e o muzică lăutărească orchestrată pop-rock, dacă e să exagerăm un pic.”
Tânărul lăutar insistă însă că acea linie dintre genuri e super fină. Ca exemplu, îmi spune despre vinilul lui Jean de la Craiova din ‘93. În album, Jean cântă la chitară, și e acompaniat de țambal, contrabas, două acordeoane și o vioară.
„Ăla-i un tip de muzică lăutărească. Doar pentru că scrie Jean de la Craiova pe el ne iau transpirațiile și zicem că-i de manele. Din punctul ăsta de vedere, discurile Romicăi Puceanu sau ale lui Gabi Luncă din ‘70–‘80 sunt poate mai manelistice decât unele discuri de muzică lăutărească produse de Nelu Ploieșteanu sau Cornelia Catanga după 2000.”
Înrudirea dintre cele două genuri e incontestabilă. Dar istoriile lor sunt diferite.
Lăutăreasca a apărut în sudul țării, în urbanul Munteniei-Olteniei. Ea s-a propagat prin viu grai, din generație în generație.
„E un gen de muzică care se prefigurează în perioada interbelică”, continuă Simion. A găsit cum, după 1950, într-o singură scară de bloc din Rahova sau Ferentari puteai să găsești chiar și unsprezece violoniști. Când se întâlneau mai ales la nunți, nu se sfiau să cânte pentru colegii lor ultimele răcnete. „Adică era muzica lăutarilor pentru ei înșiși. Așa trebuie înțeleasă.”
În timp ce se definea această muzică în miezul romității urbane, cel mai mult se transmitea la nunta fetelor de lăutari. Motivul e simplu. Oamenii aceștia, care nu știau să scrie și să citească, aveau ocazia să-și transmită toată zestrea doar oral. Și, fiind o îndeletnicire exclusiv bărbătească, „dacă aveai o fată, erai castrat”.
Așa că toată moștenirea cultural-generațională se încredința ginerelui. „Singurul lucru pe care-l puteai face e să-ți obligi fata să ia de bărbat un lăutar, ca măcar simbolic, prin intermediul ginerelui tău, să poți lăsa tot ce ai acumulat în timpul vieții, de la tac-tu’, bunică-tu’, stră-bunică-tu’, și tot așa.”
Onuntă de lăutari era ca un showcase – un spectacol în care prezentai ce aveai mai bun și mai proaspăt. Unul al celor de la periferia societății, o periferie a libertății și experimentării, în opoziție pe de o parte cu muzica populară, „care era sclerotică și stalinistă, pe de altă parte de muzica ușoară, la fel de sclerotică, de tip Coreea de Nord, fotoliul din odaie și Mirabela Dauer”. Toate astea, într-o Românie care începea să se închidă tot mai mult odată cu încheierea anilor ‘60, și-n care cultura devenea doar instrument de preaslăvire a sistemului.
„Și uite-așa, muzica lăutărească a fost mirosită de niște oameni – de la șmenari și activiști de partid, de actori, de fotografi de modă, și până la scriitori ca Dinică, Fănuș Neagu, Iordache – care nu erau romi, dar care au îndrăgit foarte mult muzica lăutărească țigănească. Pentru că a devenit un fel de muzică a marginalilor, a unor outcasts.”
Cobzarul îmi zice că lucrurile care se reproșează manelelor există de multă vreme și-n muzica lăutărească. De exemplu, și-n lirica lăutărească găsim referințe la dușmani, iar în pușcării se întâlnesc foarte, foarte des melodii cu structură lăutărească.
Un alt aspect pe care ar vrea să-l demitizeze Simion e cel al muzicii lăutărești ca ceva înțepenit în timp. N-a fost niciodată așa, pentru că la origini a avut mai multe influențe. Cele europene, de exemplu, au devenit mai puternice în a doua jumătate a secolului 19.
Până atunci, orientalismul și caracterul bisericos al proto-lăutăriei erau consemnate de însuși Nicolae Filimon în „Lăutarii și compozițiunile lor”, apărut în Buciumul nr. 311 (Bucureşti, 21 noiembrie / 3 decembrie 1864):
„Dacă cineva voiește un esemplu reale despre ceea ce ziserăm, să călătorească în orice parte a țării, iară mai cu seamă la munți, unde invaziunile străinilor n-au străbătut, și să asculte muzica ce se cîntă prin biserice și pe cea cîntată de lăutarii din acele sate și se va convinge că muzica din bisericele de prin vîrful munților are o mare asemănare cu baladele și cîntecele de dor lăutărești din acele regiuni. Comparînd în urmă acea muzică cu cea bisericească și lăutărească din toată țara, se va convinge definitiv că elementul orientale domină în toate aceste muzice.”
Adică nimeni nu te oprește să spui, printr-o gimnastică mentală deosebită, că manele sunt „o invenție orientală”, pe care să le separi de „lăutărească, adevărata muzică a romilor”, în încercarea de a-ți justifica manelofobia sau de a-ți masca rasismul. Realitatea e însă alta. Dar tu poți rămâne, precum un struț, în gaura săpată pentru păstrarea propriilor păreri. Greșite.
Atașamentul pentru marginalii menționați de Simion venea și pentru că, în perioada comunistă, muzica lăutărească nu a fost promovată atât de mult ca cea populară, care lăuda sistemul. Numa’ un pic, în noaptea de revelion. O tradiție care a rămas până azi, că doar în noaptea de revelion se dau manele pe posturile comerciale. „Hai, dom’le, că e revelionul.”
Iar practica marginalizării culturale, dar și încercarea literalmente de albire a romilor – prin programe de asimilare forțată, lucru ce aproape că a dus la diluarea etniei în cea românească – era-n floare în așa-zisa Republica Socialistă.
Asta era o chestie mai puțin specifică altor țări de după Cortina de Fier. În timpul comuniștilor, „în Cehia și Ungaria, au fost înființate asociații culturale ale romilor care au continuat să existe pentru o anumită perioadă de timp“, prezintă Iulius Rostaș în „O muncă de sisif”, cartea care explorează de ce au eșuat multe dintre politicile publice pentru romi.
„În România, unde politica de asimilare a regimului se intensifica, astfel de forme de organizare a reprezentării culturale nu au fost permise, însă exista o oarecare expunere publică a culturii romilor prin ansamblurile muzicale, formațiile muzicale și concerte. La mijlocul anilor 1980, aceste evenimente fuseseră interzise”, mai arată autorul.
Chiar și când mai apăreau lăutărești la TV, orchestra era din romi, „care erau bine pudrați de doamna Mărioara Murărescu, să-i mai deschidă la piele. Îi trăgeau discret mai în spate, și nu se puneau pe ei close-up-uri. Asta era regula. În schimb, soliștii erau români: Maria Ciobanu, Irina Loghin, Dolănescu”, elaborează Bogdan Simion.
Sunt manelele ascultate în marile orașe de tinerii urbani?
Pare că măcar în București există o intenție de acceptare și promovare a acestei lumi. Am stabilit că nu și-n Timișoara. Însă cum stăm cu celelalte orașe?
Ioan Stoleru e jurnalist liber profesionist și profesor asociat la o facultate din domeniu.
„Nu știu cum se vede Iașiul din afară, dar e destul de cosmopolit. S-a dezvoltat și aici mișcarea asta hipsterească, care asculta manele la început ironic, apoi post-ironic, iar acum le ascultă pur și simplu, fără să mai aibă vreun strat de ironie.”
Așa că Ioan, deși apreciază orașul lui ca fiind „puțin de tot în urmă față de București sau Cluj”, vede că a început o schimbare de câțiva ani.
„Sunt și-n Iași diverse categorii sociale. Sunt intelectualii, genul de oameni care se cred culți doar pentru că citesc cărți sau reviste ca Dilema Veche. Ei urăsc tot ce e asociat cu manelele.”
În schimb, a observat cum o parte dintre rockeri și metaliști, care înainte erau foarte disprețuitori față genul ăsta, „pun și muzică din acel repertoriu. Și lumea nu se mai uită urât la ei, ci este «ok, acum facem asta»”.
L-am întrebat și de hiturile genului, gustate de rockeri. „Nu pot să zic că am mai umblat recent cu ei, dar erau atât oldies cunoscute precum «La inimă m-ai ars» de la Florin Salam sau „Ochii tăi” de la L.A., dar și super noi și nișate, care țin câteva luni și apoi dispar. Îmi amintesc că acum câțiva ani era-n vogă una cu «Dă-i din buci, ca la turci».”
Am discutat și cu Alex de la Cluj* (a preluat pseudonimul de la muzicianul cu numele ăsta de scenă), doctor în filosofie și lucrător social în proiectele Pata 1 și 2, prin care ajută la desegregarea unor romi din Pata-Rât, pe care îi mută înapoi în oraș. A împrumutat pseudonimul, pentru discuția noastră, de la muzicianul cu numele ăsta de scenă.
„La Cluj, treaba e un pic mai ok decât în Timișoara. N-aș zice că suntem mai puțin rasiști, dar îngâmfarea de sine e mai scăzută aici.”
După momentul de la Electric Castle și de la TIFF, el spune că războiul ăsta răsare din două sentimente: de elitism și de rasism. „Dacă prin primul nu vrei să amesteci chestiile rafinate cu «ce ascultă pulimea», al doilea devine evident atunci când nu vezi asemenea diferențieri față de pop sau kitsch music. N-o să auzi oameni spunând «eu mai ascult un Candy, dar nu manele».”
În cercuri restrânse, în Cluj există chefuri de manele. Deși filosoful spune că au avut o discuție serioasă despre Romanikipo (însușirea hainelor și a culturii rome într-un mod miștocăresc de majoritari), ei nu o fac pentru a câștiga vreun capital cultural, „să ne vadă lumea pe la petreceri că vai, ce progresiști suntem”. Le ascultă și în mașină sau viața de zi cu zi, între chestii de nișă sau underground.
Între timp, zice c-a devenit curios și de noutăți trapanelistice ca „Dă-i din tine, rupe-te”, sau de aia a lu’ Biju cu pandemia. A descoperit recent și-un gen rapid, mai degrabă din sfera muzicii populare, preferat de romii mai în vârstă: „Camau” de la Sandu Ciorbă. „Îmi place și Salam, îți dai seama, dar astea trei le am pe repeat acum.”
Poate programul Capitalei Culturale a Europei să fie antidot împotriva rasismului?
Timișoara are o mare șansă să devină un oraș mult mai incluziv, mai ales din punct de vedere cultural. Sau, măcar, a avut-o.
Proiectul propus de Asociația Timișoara - Capitală Culturală Europeană (TM2021) a fost ales câștigător să reprezinte România în cadrul programului UE Capitală Europeană a Culturii. Din cauza pandemiei, anul pentru prezentarea programului a fost amânat pentru 2023.
Printre conceptele, acțiunile și evenimentele, așa cum au fost ele definite în Bid Book (dosarul de candidatură) câștigător în 2016, am găsit două proiecte care erau despre comunitatea romă: „Invizibil/Vizibil” (care o viza direct) și „Clarobscur”, în care focalizarea era pe Holocaust.
Din dosar am aflat și despre unele persoane de etnie consultate în gândirea proiectelor. Una dintre ele este Valentin Pepenel. El s-a zbătut încă de prin anii 2000 să creeze un centru de cultură rom, unde să adune muzicieni și dansatori romi care să producă spectacole reprezentative pentru etnia sa. Nu a primit sală din partea Consiliului Local, așa că visul nu i s-a materializat.
„Dar știi ce-aș face? Aș aduce Untold la Timișoara și l-aș pune pe Lică să fie printre organizatori.”
Lia Gaudi este o altă persoană de etnie consultată. A studiat în România consiliere psihopedagogică și integrare educațională. În Europa și SUA, s-a format profesional pe drepturile omului, pentru ca mai apoi să profeseze pe problemele minorităților, să fie consilier în prevenirea delicvenței juvenile, dar a căpătat experiență și în diferite alte programe de integrare socială.
„Știu că au fost câteva întâlniri cu TM2021, dar prea multe acțiuni nu țin minte să fi făcut. Eram voluntară atunci într-o asociație romă numită Parudimos. Au venit un pic la discuții cu noi și cam acolo a rămas treaba.”
Am discutat cu ea despre interzicerea manelelor și Lică, și am rugat-o să-mi ofere o soluție culturală anti-rasistă pentru orașul meu.
Lia amintește de International Roma Art Festival, un festival cu și despre cultura romă, care s-a ținut la Timișoara între 2006 și 2010, când s-a mutat la Cluj. „Dar știi ce-aș face? Aș aduce Untold la Timișoara și l-aș pune pe Lică să fie printre organizatori. Dacă s-ar întâmpla asta, m-aș duce și eu. Și să vină și DJ-ii care au pus «Așa sunt zilele mele» la festivalurile din 2019.”
Dar și dacă nu iese printr-o manifestație mai degrabă comercial distractivă, ce proiect mai potrivit decât TM2021/3 pentru crearea unui spațiu în care cei pe care îi marginalizăm să se poată manifesta?
„S-au făcut pași, s-au pregătit lucruri, s-au făcut niște chestiuni punctuale, dar nu au reușit să se pună pe picioare o intervenție structurată, cu o anumită cadență, din cauza contextului în care am operat”, mi-a recunoscut la telefon Ovidiu Dajbog-Miron, director de program (la vremea interviului) în cadrul Asociației TM2021/3.
Au mai fost intervenții în cartierele mărginașe în cadrul altor evenimente TM2021/3, „dar depinde ce așteptări ai”. Pentru Vizibil/Invizibil, de exemplu, nu s-au mai găsit fonduri. Însă a fost creat un eveniment separat, dar similar: in : v z b l. „S-au atins niște obiective, dar potențialul este mult mai mare, și de-abia acum ar trebui să se întâmple.”
Inevitabil, ajung să-l întreb și dacă TM2021/3 ar avea o problemă de-ar veni cineva să propună un program cultural care să conțină și manele. În Timișoara. În spațiul public. Pentru deliciul comunității de-acolo, cum au făcut bucureștenii în Rahova sau Ferentari.
Ovidiu nu vrea să dea un răspuns tranșant și-mi zice că nu e el în măsură să ia vreo decizie. „Ne lipsesc niște facilitatori, de fapt. Ai nevoie de ei ca să poți să faci evenimente în cartiere. Așteptarea mea este să fie o intervenție în care formezi niște oameni în comunitate, care devin apoi mediatori sau facilitatori. Iar ei să pună niște proiecte pe picioare, și din proiect în proiect, să crești.”
Finish
Am revenit în Traian înainte de relaxarea covidică de vară, 2021. Lui Lică îi era dor după vremurile când făcea un ban pe la nunți ori botezuri. Însă a ajuns în situația să stea la mila oricui. Dacă pentru artiști și tehnicieni din industria distracției fondurile au secat de au făcut o petiție pentru că guvernul nu dădea bani ca-n alte țări, cei care trăiau de la o zi sau săptămână la alta erau cu atât mai afectați. „Ne-a foarte, foarte afectat”, cum zice Lică cu accentul bănățean.
Singura parte pozitivă e că, după evenimentele din 2019, rasismul față de el nu s-a amplificat. Dar nici nu a primit prea multă susținere. „Dar acum, pe pandemie, omul de rând se gândește «mi-arde de cântat și dansat, și-n casă n-am ce să pun pe masă?».”
În acest timp, s-a dus și administrația veche. „Să știi că am vorbit cu el, cu noul primar. I-am dat numărul meu de telefon. Față de ăsta precedent, e super.”
Robu nu doar că a pierdut alegerile (iar activiștii anti-Robu s-au bucurat și și-au văzut de viață), dar s-a ales și cu un avertisment din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Până în septembrie 2021, căsuțele din Traian au fost mutate. A rămas doar scena pe care cântau instrumentiștii lui Lică.
Pe el l-am sunat tot pe-atunci, înainte să intre Timișoara în carantină. „N-am avut cântări vara asta. N-am fost la nunți, numa’ la-nmormântări. E vai și-amar viața – nici mâncare n-am acasă, nici nimica. Mi-a murit verișoara de la COVID. N-am ce să mai zic...”
Lică nu a mai cântat de-atunci în spațiul deschis din Traian. O mai făcea ocazional, în schimb, mai la marginea cartierului, lângă un supermarket. Uneori, chiar duet cu vecinii.
Cine știe, poate că în viitoarea Capitală Culturală a Europei, s-o găsi loc și pentru el. Și, din partea apreciatorilor de belle arti, un pic mai multă toleranță. Măcar așa, cât să ne dăm europeni.
Post-scriptum: Ultimele evoluții în 2022
În cartierul Fabric, cu precădere Piața Traian, s-au mai încercat între timp evenimente de clădire comunitară. Însă romii rămân în continuare sub-reprezentați.
La conferințele de presă ale administrației Fritz se vorbește despre „regenerare urbană”, „reactivarea zonei” și alți termeni pompoși, însă discuțiile sunt centrate pe reabilitarea clădirilor, iar despre cei care nu au fonduri s-o facă se discută dintr-un unghi punitiv.
Spațiul unde l-am cunoscut pe Lică, maneloteca administrată de frate-su’, a devenit bistro cu poze profesioniste pe Facebook produselor oferite. Încet-încet, magazinele destinate omului de rând din Traian, locuitor al zonei de decenii, vor face loc afacerilor tinerești, hip, moderne, curate și sanitizate, cu logo-uri minimaliste și aspirații vestice, orice-ar însemna asta.
Piața Traian pare că va deveni următoarea Piață a Unirii din Timișoara, cu beneficiul unor chirii încă nu la prețurile prohibitive din a doua locație.
Două surse mi-au confirmat că s-au mai auzit manele în Traian, în spații private, dar la evenimente deschise publicului. Oamenii de bine ai zonei au reacționat din nou urât, denunțând muzica drept „mizeria asta”, iar despre romi și acceptarea lor în peisajul cartierului ca având loc doar „la doi metri sub pământ”.
Și nu e de mirare. Manelistul Jador a încercat să cânte la Filarmonica Banatul în aprilie acest an, însă accesul i-a fost refuzat. I-a acuzat pe actualul primar și pe un consilier de la Pro România care a tras metaforicele sirene de alarmă că ar fi în spatele blocării accesului în instituția culturală.
Așa că rămâne o singură întrebare la care să medităm.
S-ar mai putea repara ceva rapid, prin metodă românească clasică scoci-și-sfoară, în doar luna rămasă din pregătirea Capitalei Culturale? Vor vedea europenii cât suntem de toleranți cu minoritățile noastre în 2023?
Nu știu. Dar, vorba unei reclame, viitorul sună bine. De-un alb imaculat.
Material cu dedicație specială tuturor elitiștilor și rasiștilor, în special d-lui ex-primar, Ing., Dr. Ș.I., Dhc, Prof.univ. Nicolae Robu. Se știe!
