Poate că părinții te-au învățat să vorbești, să mergi, să te dai cu bicicleta, să numeri și să-ți legi șireturile, dar sigur nu te-au învățat să iei droguri. Cred că nici n-au deschis subiectul cu tine. Dar să știi că sunt foarte mari șanse ca părinții tăi să fi încercat și ei droguri în tinerețea lor, pe când economia era mai ok și globalizarea părea o idee bună.

În fine, ai fost vreodată curios să știi cum și-o ardeau? Am vorbit cu cinci persoane din generația X despre experiențele și opinia lor despre un subiect tabu.

Drogurile m-au fascinat mereu, dar în adolescență, în afară de câte un joint, n-am încercat nimic. Abia mai târziu, după ce am născut gemeni, am început să iau droguri regulat. Mă despărțisem de tatăl copiilor și am intrat într-o relație cu un bărbat care lua mereu speed. Până la urmă, am preluat și eu obiceiul. În weekenduri, când copiii erau la tatăl lor, noi aveam momentele noastre de evadare.

Apoi am început să consumăm tot mai des. Coca, ecstasy. Uneori mergeam la petreceri în locuri izolate. Într-un weekend, am fost la un party goa împreună cu niște prieteni. Luasem și copiii cu noi și, în fiecare zi, cineva din grup era responsabil de ei, cât ceilalți petreceau. Eu aveam grijă să iau mai puțin, pentru că știam că am copiii cu mine, dar voiam să mai evadez din rolul de părinte. 

Dar după o vreme, lucrurile au scăpat de sub control. Am început să luăm tot mai mult și mai des, uneori și în timpul zilei, când copiii erau acasă. Atunci am decis să mă opresc. Și nici nu m-am mai atins de ele de atunci. Dar nu pot spune că regret. La urma urmei, drogurile fac parte din viață. Toată lumea le ia. Și majoritatea oamenilor beau alcool, care e mult mai periculos pentru sănătate. 

Eu mereu am vorbit deschis despre asta, chiar și cu copiii mei: Nu le-am ascuns niciodată că am luat droguri, am vorbit cu ei după ce au mai crescut. Ba chiar le-am povestit și despre problemele cu dependența. Când au devenit adolescenți și au început să experimenteze pe cont propriu, i-am lăsat să dea petreceri în grădină cu prietenii. Doar toți tinerii trec prin perioade de explorare. Am preferat să experimenteze acasă, decât să ia prafuri dubioase în vreun bar. Dacă ar fi după mine, totul ar fi legal: dacă te poți îmbăta oricând pe terasă, de ce să nu poți cumpăra un gram de coca de la farmacie? Sunt sigură că s-ar reduce numărul infracțiunilor și ar fi mai bine pentru toată lumea.

Într-o noapte magică, undeva în Țara Bascilor, sub mângâierea blândă a vântului, am fumat pentru prima oară iarbă. Aveam 16 ani. A fost o experiență superbă, mai ales că n-a fost deloc planificată și nu aveam idee că urma să se întâmple. Apoi, în Mexic, am gustat ciuperci halucinogene. Dintre toate drogurile pe care le-am încercat, astea m-au marcat cel mai tare. Nu mi-a plăcut gustul. Erau amestecate cu chili, ketchup, miere, ciocolată, dar tot aveau un gust dubios.

Cred că am fost norocoasă, pentru că n-am avut niciodată un trip prost. Dar totul se petrecea la sfârșitul anilor 1970. Lumea era pașnică și blândă, cel puțin de partea aceea a zidului Berlinului. Devenise ok să călătorești în țări considerate periculoase, precum Afganistan, Iran sau America Centrală. Drogurile erau recreaționale și accesibile. Punctul de turnură pentru generația mea a fost prin 1982-1983, odată cu epidemia de heroină și HIV. 

Ultima oară am fumat iarbă acum câteva luni. Știu multe persoane de vârsta mea care fumează jointuri. Mama a fumat primul ei joint când avea șaptezeci și ceva de ani și i-a plăcut maxim! Dacă ar fi putut face rost de iarbă ușor, cred că ar fi fumat în fiecare seară. O ajuta mai mult decât antidepresivele.

Nu pot spune că am o opinie generală despre droguri. Depinde cum le folosești: atâta timp cât le consumi recreațional și viața ta nu se învârte în jurul lor, nu mi se par o problemă. Pe de altă parte, dacă îți încurcă activitățile de zi cu zi, asta e nasol. Cred că trebuie să ai grijă și la plantele de marijuana modificate genetic: unele sunt prea tari!

Am 63 de ani și am început să iau cocaină pe la douăzeci de ani. Era minunată. Dar era diferită de cocaina de azi. Avea o calitate superioară.

Cocaina e mișto, dar are riscuri: am avut un prieten care avea o personalitate dependentă și care a descoperit cocaina în același timp cu mine. S-a distrat până a rămas fără bani. După asta, a început să o ducă foarte prost. E păcat, dar unii oameni nu înțeleg că drogurile merg mână în mână cu autocontrolul. De asta nici nu trebuie să consumi droguri singur. Drogurile sunt o modalitate de a-ți deschide mintea, atâta timp cât le controlezi.

Ultima oară am luat coca acum un an. Sunt deschis la minte cu privire la consumul de droguri, vorbesc despre asta cu fiul meu de 24 de ani. Cred că e important să nu facem un mare secret din asta.

Când aveam 15 ani, am cunoscut un bărbat în tren. M-a invitat acasă la el, unde locuia cu mai mulți prieteni. Casa era a unei doamne în vârstă, o fostă actriță. În weekenduri, toată lumea se aduna acolo, atmosfera era foarte boemă. Gașca creștea iarbă pe câmpurile din vecinătate și fumau toată ziua. Acolo am fumat primul meu joint.

Nu fumam mult, doar ocazional. Și eram suspicioasă cu privire la orice alte droguri, nici nu voiam să aud de ele. Îmi amintesc cât de tare m-am enervat când mi-a zis un prieten că s-a apucat de heroină.

Eu lucram în weekenduri și cred că asta m-a ajutat să nu le urmez stilul de viață. Într-o noapte, am venit acasă de la muncă și toți luaseră acid. Iubitul meu din perioada aceea zăcea lângă toaletă în poziție fetală și toată lumea era tripată. Când și-a revenit, iubitul meu mi-a zis că experimentase ceva extraordinar. Eu m-am simțit trădată, pentru că n-aș fi încercat niciodată un drog nou fără el. Nu voiam oricum să încerc droguri tari, dar acest episod m-a convins că nici nu sunt pentru mine.

Cred că ultima oară când am consumat ceva a fost în 2005. Trăiam în sudul Franței cu soțul și copiii mei și vecinii noștri fumau multă iarbă. Într-o zi, o vecină mi-a dat un săculeț care arăta ca alea pline cu levănțică pe care le pui în dulap să scapi de molii. Mi-am dat seama că e iarbă și m-am temut că dacă încerc, o să mă reapuc de fumat. Așa că am aruncat toată iarba la toaletă. Când i-am spus asta vecinei care îmi dăduse darul, ea s-a înfuriat.

Am o perspectivă foarte subiectivă despre droguri, pentru că sunt psiholog specializat în dependențe. Am lucrat mult cu persoane dependente de substanțe. Eu una nu simt nevoia să iau droguri și nu cred că ele sunt o soluție la problemele mele. Cred că trebuie să avem grijă la dependențe și să consumăm prudent. De obicei, persoanele hipersensibile iau droguri ca pe un pansament pentru durere.

În tinerețe, ieșeam mult, dar mereu eram singur și treaz. Îmi plăcea să preiau rolul observatorului, să studiez cum se comportă oameni pe droguri, să ascult muzică, dar fără să particip. Am avut prima mea experiență cu droguri la concertul Aphex Twin din Ghent. Cred că aveam 28 de ani. Eram epuizat, super obosit, dar nu voiam să dorm. Atunci, cineva mi-a pus în mână o pastilă și mi-a zis s-o iau, că o să mă ajute. Am vrut mult să mă bucur de seara respectivă, așa că i-am ascultat sfatul. Era ecstasy și n-am mai dormit trei zile, mi-am scrâșnit măselele încontinuu. Credeam că n-o să se mai termine niciodată. Iar după ce am reușit să dorm și m-am trezit, mi-a fost o greață enormă.

După această experiență, am devenit totuși curios cu privire la droguri. Voiam să-mi păstrez rolul de observator, dar eram curios și cum se simt anumite droguri, de ce e toată lumea înnebunită după ele. Am încercat de toate: cocaină, speed, XTC, MDMA, LSD, ciuperci. La cocaină am renunțat imediat, pentru că am descoperit că îi făcea pe oameni enervanți. Dar recunosc că mi-au plăcut alte droguri. Am luat speed mult, în fiecare weekend. Dar era un speed bun, nu din ăla care îți tensiona tot corpul. Experiențele mele preferate au fost cu MDMA/ecstasy și ciuperci. Mult mai mișto decât cele pe amfetamine sau cocaină.

În afară de prima mea experiență cu ecstasy, nu am avut experiențe proaste cu acest drog, dar mereu am încercat să consum prudent. A fost mereu important pentru mine să îmi păstrez controlul. Imediat ce am simțit că pierd controlul, am renunțat. Am observat, în timp, că există oameni care își păstrează mai ușor controlul și alții pentru care e imposibil, pentru că sunt vulnerabili din punct de vedere mental și sunt mai dispuși să dezvolte dependențe. Adesea, fix aceștia nu realizează cât de neajutorați sunt. Am îngropat prieteni care au murit din cauza dependențelor. Așa am hotărât că pur și simplu nu merită să mai consum.

Totuși, toată lumea consumă peste tot, azi mai mult ca atunci. Până și în zonele rurale, am dat peste oameni care trăgeau liniuțe la baie. Iar guvernul crede că poate stopa consumul dacă le face ilegale. E ridicol. Cred că ar trebui să integrăm drogurile în viața noastră într-un mod legal și sănătos și să existe un control al calității, ca să nu mai luăm substanțe periculoase de la dealeri dubioși și fără scrupule.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.

Când citești despre cum România e în topul european al consumatorilor hardcore de alcool nu te-ai gândi vreodată că ar putea să te privească și pe tine sau pe cei din preajma ta. Am crescut cu știri care-ți arată că dependentul de alcool e un bătrân care bea tării de proastă calitate, e mereu beat și nu vorbește coerent. Evident, e din Vaslui. Stereotipul funcționează și ca să te facă să te simți mai bine: „eu nu-s așa, deci n-am cum să fiu dependent”. 

Dependent e ăla de doarme cu capul pe masă sau pe-o bancă în parc, nu ți-l imaginezi ca pe cineva care iese în club, se distrează, merge la muncă. În alte cuvinte, pare un om complet funcțional. 

Tocmai asta-i problema deseori ignorată – dependența de alcool poate afecta pe oricine, indiferent de statut, gen sau credințe. Să bei nu e rău în sine dacă nu exagerezi. Ba chiar, de foarte multe ori e plăcut. Bem când sărbătorim, când revedem prieteni vechi sau când vine weekendul, bem în contexte plăcute și asociem alcoolul cu o senzație de bine, știi ce zic? Doar că e foarte ușor să-l vezi ca pe un medicament și să-l iei tot mai des când te ia câte o stare nasoală. Dependența e ca un bulgăre, se rostogolește, crește și fără să-ți dai seama s-a mărit prea mult ca să-l mai poți opri la vale. 

În loc să vedem dependența ca pe o rușine sau o slăbiciune, ar trebui tratată ca o boală. Una în care omul are nevoie de îngrijire, înțelegere și susținere și în care e nevoie ca pacientul mai întâi să-și să accepte diagnosticul. Am vorbit cu câțiva tineri din România care mi-au povestit despre dependența lor de alcool, cum s-au lăsat în ea fără să-și dea seama, cum le-a afectat viața și cum au reușit să se lase.

Mihaela știa de acasă ce înseamnă dependența de alcool, cât de mult poate săpa în oameni și în relațiile lor cu cei care-i iubesc. Însă asta tot nu a ferit-o de un episod de dependență care s-a terminat cu internarea ei în cătușe. 

„Vin dintr-o familie disfuncțională, cu multe probleme din cauza alcoolului, așa că-l vedeam ca pe o otravă, îmi genera repulsie. Abia la 17 ani am băut prima dată două beri și m-am îmbătat îngrozitor. Am mai consumat odată și tot la fel a fost, mai mult ca să mă conving că nu se va mai repeta”, povestește ea. 

Pe la 28 de ani a început însă să bea tot mai des. „Au fost doar șase luni atunci. Din cauza depresiei căutam să ies cât mai des cu prietenii, să fiu în zgomot, să evadez. Beam ocazional, dar a doua zi nu mă simțeam bine și nu înțelegeam de ce fac asta”.

După acel episod, a început să bea din nou pe la 30 ani. „Eram la capătul unui șir lung de depresii și crize existențiale și într-o după-amiază am băut o bere pe stomacul gol. Asta a dat naștere unui episod de tulburare de consum de alcool care a durat aproape trei ani”. 

A pierdut controlul foarte rapid, iar cantitățile au crescut vertiginos. La trei săptămâni după berea pe stomacul gol consuma deja zilnic. După ce s-a instalat și adicția chimică, avea nevoie să bea în maximum două ore după ce se trezea – era începutul timid al unui sevraj. Din cauza asta a rămas fără job și fără carnetul de șoferi după ce a produs un accident sub influență care a băgat-o în cătușe la Spitalul Obregia. 

„Am ajuns internată de urgență pentru insuficiență hepatică. Medicii mi-au spus că dacă voi continua așa voi muri. Dar eu mă gândeam că și dacă m-aș opri, viața mea tot distrusă ar fi, așa că ce rost are?”, spune Mihaela. Încercase deja și grupurile de sprijin, pe care le-a frecventat online în perioada pandemiei, dar nu i s-au părut de mare ajutor. 

„Nu mai aveam nicio speranță, nu așteptam decât să mor. Dar, în seara de revelion, deși cred că aveam o alcoolemie peste 3 la mie mi-a venit ideea să-i contactez pe cei de la Narcoticii Anonimi. Nu știu cum m-am trezit a doua zi cu o dorință că vreau să mă las, eram dispusă să fac absolut orice. Am stat lângă comunitatea de sprijin și, de pe 1 ianuarie anul acesta, am devenit abstinentă.” 

Mihaela a reușit să renunțe la alcool fără să fie nevoie de internare. Nu înseamnă că procesul a fost unul ușor și nici că a reușit din prima. „Chiar și în aceste grupuri de sprijin credeam că am o imagine de apărat și că ar trebui să mint, dar mi-am dat seama că boala se manifestă la fel pentru toți. Până la urmă, toți suntem oglinzi când suntem în camera aia”. 

Mihaela spune că la început intenționa să se facă bine și să plece, dar după ce a văzut cum unii se întorc și la ani buni după ce scapă de dependență pentru a-i ajuta pe alții ca ea, a decis și ea să meargă în continuare la întâlniri. „E un program al reciprocității. Noi spunem că ce primești pe gratis trebuie să dai pe gratis”.  

„Nu pot să spun că am avut de mic o problemă de dependență”, spune Radu. „Am trăit beții cu gașca, cu colegii de liceu sau facultate, dar astea erau doar episoade de entuziasm obișnuite vârstei. Punctul zero în deriva mea cu alcoolul a fost înainte de începerea studiilor doctorale. Aveam 25 de ani pe atunci. Am fost într-o relație în care m-am îndrăgostit puternic, însă care s-a terminat după trei luni. Până atunci nu mă tentase băutura așa de rău, dar aveam un coleg de cameră care ținea multă băutură în camera de cămin. El a plecat de Paște acasă, iar eu am băut tot în câteva zile. Sticle de whisky, de vin și multe beri. Ăla a fost momentul în care am început să beau cu un scop: să umplu golul lăsat în mine”.

Radu și-a dat seama de lucrurile astea abia acum. A început să bea în cantități tot mai mari – mai întâi beri, iar când berea nu mai era destul, a trecut la tării. „Beam nu pentru gust, ci pentru efectul pe care mi-l dădea alcoolul. Pot să spun că eram unul dintre dependenții plictisitori. Beam singur acasă, cel mult pe la niște crâșme de cartier sau cu colegi”. 

După ce consumul lui Radu a devenit cronic a început să-i afecteze tot mai mult viața și au apărut și problemele de sănătate. „Măsuram totul în alcool. Am căzut și pe stradă, am fost la spital, eram ba violent, ba îmi plângeam de milă, odată m-am și opus cu forța, am ajuns la secția de persoane supravegheate de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia. Mi-era greu să văd că oamenii dependenți de alcool și oameni cu probleme de sănătate mintală erau puși în aceeași oală”.

Promitea constant că se lasă de alcool, dar o lua de la capăt cu același ciclu de consum. Dependența îl măcina atât de puternic încât s-a gândit să se sinucidă. „Am avut o tentativă, dar i-am sunat pe ai mei, le-am zis că am luat pastilele și am închis. Au venit ambulanțele și am scăpat cu viață, însă la nici două săptămâni după m-am îmbătat iarăși. Atunci, un prieten bun mi-a zis «degeaba te-au salvat medicii ăia». A fost dureros. Mi-am dat seama că nu o pot rezolva cu forțe proprii.”

Când ajuns la spital cu ambulanța, un medic i-a spus lui Radu că ar trebui să meargă la dezintoxicare sau la o organizație specializată. S-a programat pentru amândouă și, după prima vizită la Alcoolicii Anonimi, s-a alăturat programului lor de recuperare. Drumul spre recuperare a început cu recunoașterea bolii cu care se confrunta. 

La finalul primei întâlniri la AA a simțit că e locul în care-și poate admite lupta și a avut puterea să spună public „Am o problemă cu alcoolul și aș vrea să o rezolv”. „Am ales abstinența totală, asta a fost singura cale. M-a ajutat sentimentul de apartenență, când am văzut că nu sunt singurul cu problema asta. Toți acei oameni au reușit să devină abstinenți împreună.” 

Consumul abuziv de alcool a durat 7 ani, însă Radu consideră că și acum e alcoolic, deși nu a mai băut din 2018. „Alcoolic” e doar un mod de a spune, pentru că tulburarea consumului de alcool e ceva ce rămâne în viața ta. Cum vede el lucrurile, consumul e doar un simptom, boala e de fapt una mult mai profundă.

„Boala dependenței este în noi cu mult înainte de a consuma; mulți refuză să vadă asta. Ea vine din faptul că avem probleme în relațiile cu cei lângă noi, că nu ne putem gestiona natura emotivă și suntem depresivi, chinuiți de frică”, spune el. „M-am simțit mereu și mă simt și acum singur și neînțeles. De aceea merg constant la întâlniri cu aceeași convingere și îi ajut pe ceilalți, împărtășind experiența, speranța și puterea. Trăiesc cu boala aceasta tot restul vieții și în fiecare zi mă conving că trebuie să continui”.

„Tangoul meu cu produsele etilice a început prin decembrie 2016, când aveam 27 de ani. Rețetă clasică: despărțit de gagică fix înainte de Crăciun, bunic cu Alzheimer, familie în pragul disperării, anxietate. Pe scurt: automedicație cu alcool”, spune Vlad.

Începuturile consumului excesiv s-au suprapus în mare măsură cu internarea bunicului într-un azil. Un moment de care Vlad își amintește cu rușine e întâlnirea cu psihoterapeutul care-i vizitase bunicul cu o zi înainte. „Trebuia să merg acasă la om să-i plătesc, dar m-am dus la piață înainte. Doamna de la care-mi iau în general brânză și ouă avea pe tarabă și țuică în sticlă de Fanta. Până să ajung la el, băusem deja jumate. «Vezi că se cam simte că tragi la măsea», m-a atenționat spre toată rușinea mea.”

Bunicul lui a murit jumătate de an mai târziu. În dimineața acelei zile nu a putut răspunde la telefon, pentru că era leșinat de la un chef cu o seară înainte. „M-am dus până la urmă așa la priveghi. Oricât de anxiogenă a fost experiența, bunicul nu merita să mă vadă matol pentru ultima oară”.

În următorii doi ani, consumul a continuat cu tot felul de experimente, inclusiv cu Mona. Lua un spirt de 60-70 la sută alcool, dilua la jumătate cu apă și rezulta ceva ce Vlad descrie drept o vodcă albastră puternică. „Era oribilă la gust, trebuia stinsă neapărat cu orice aveai prin casă – ori un suc preferat, ori apă de la robinet. Că așa-i când bei profesionist, dar pe sărăcie: importantă e starea, nu sănătatea hepatică”.

Nu considera că bea exagerat, doar niște shoturi odată la câteva ore. „Beam asta pentru că nu aveam bani de altceva, ca să alung anxietatea. Există pe piață alcoale cu concentrație asemănătoare, îmbuteliate frumos, în sticle metalice cu nume străine și vândute legal, dar care, consumate pe rupte, pot fi mai toxice pentru ficat decât un teribilism de-ăsta albastru”, crede Vlad. 

Pentru el, renunțarea la alcool a venit treptat. La început, și-a propus să consume doar la prânz sau cină, și chiar dacă în pandemie a mai exagerat nu s-a mai întors niciodată la obiceiurile extreme pe care le-a avut în perioada cea mai stresantă. Din 2021 încoace, bea doar ocazional, „o bere la trei zile, poate patru”.

„Nu m-am mai matolit pe bune de vreo câțiva ani. Ba, am și rezistat patruzeci de zile fără alcool, pentru a-mi stinge situațiile solicitante emoțional, și pentru că experimentarea altor metode e faină, cu atât mai mult când e solicitantă. Ca alternative, psihoterapia a funcționat cel mai bine pentru mine. Între timp, am retrogradat din liga mare a chercheliților. Retrospectiv, nu regret – nici retrogradarea, dar nici experiențele trăite”.

„Am început să beau alcool de mică – mi se dădea puțin înainte masă, ca să mi se facă poftă de mâncare. Tatăl meu era dependent, deci probabil de acolo am moștenit-o”, spune Alexandra. Însă abia când în adolescență a început să bea mai mult. „Am ajuns în comă alcoolică și țin minte și-acum cum mama îmi ținea limba ca să nu o înghit. Nu a vrut să cheme ambulanța să mă ducă la spital – mai mult de rușine, ca să nu afle vecinii. Mi-am revenit atunci, din fericire”.  

Consumul zilnic a început mai târziu, în anii facultății. Alexandra folosea alcoolul pe post de mecanism de adaptare și apărare în fața stărilor proaste. Cu trecerea timpului a crescut cantitățile – opt beri sau o sticlă jumătate de vin pe seară. „Nu-mi dădeam seama atunci, dar ajunsesem dependentă. Când încercau prietenii să-mi spună că am o problemă, le răspundeam că ăsta e modul meu de relaxare, îi mințeam. Și mă mințeam și pe mine”.

Pe la 30 de ani au apărut problemele de sănătate. „Începusem să iau în greutate, dormeam oribil, eram obosită constant, pur și simplu nu reușeam să verbalizez ce gândeam. Acum văd diferența, dar atunci nu aveam cu ce să compar pentru că toxicitatea devenise o obișnuință.” 

Tot pe atunci a avut și un atac de panică din cauza căruia a stat două săptămâni fără să bea, dar și fără să mănânce. A slăbit 8 kilograme, a fost la terapie, și-a mai revenit, însă s-a reapucat după scurt timp de băut. „După ce am luat din nou în greutate foarte rapid, aproape 12 kilograme, am rămas înțepenită din cauza unei mișcări bruște. La kineto mi-au spus că e prea mare presiunea pe coloană, așa că am început să fac sport ca să slăbesc”. Asta se întâmpla la 32 de ani.

Se pare că activitatea fizică a ajutat-o pe Alexandra să-și rezolve problema cu alcoolul. „Făceam sport intens și vedeam cum corpul meu nu mai suporta alcoolul. Luam o gură de vin și o plimbam prin gură două minute. Am reușit în jumătate de an să reduc drastic consumul până la un nivel normal. Mai beau uneori, dar numai la evenimente sociale, pot să spun că am ajuns la un nivel de echilibru.”

„Eu am fost genul de copil tocilar, ținut din scurt de părinți, care învăța bine și făcea ce i se spunea. Totuși, nu am simțit niciodată că am un loc al meu în lumea asta. Toată viața m-am simțit diferită de ceilalți, mă simțeam singură, deși eram înconjurată de oameni, aveam un gol în suflet indiferent ce aș fi făcut. Nu am știut cum să gestionez stările astea, așa că le-am gestionat cu alcool. Mă amorțea și uitam întrebările care mă chinuiau”, povestește Laura. Chiar și așa, a rămas multă vreme un consum ocazional, ținut sub control până la un punct.

Consumul abuziv s-a instalat la 25 de ani, când a ieșit dintr-o relație de lungă durată. „Nu am știu cum să trec peste trauma asta, așa că beam ca să uit. Pot să am un milion de probleme, dar dacă beau, atunci uit și nu mă mai interesează”.

De acolo a început să bea tot mai mult și mai des. De la două zile pe săptămână la trei, la cinci și după în fiecare zi. „De tării nu mă atingeam, doar vin și bere. Dimineața beam cel mult o bere să mă dreg înainte de muncă. Dar uneori beam și o săptămână întreagă și nu-mi reveneam până nu ajungeam la spital”.

Laura spune că era în continuare funcțională – uneori făcea și câte o pauză de o lună sau mai mult de băut. Cu toate astea, tot nu putea renunța de tot. „Nici nu știi cât de important devine alcoolul în viața ta. Era iubitul meu, fratele meu, părintele meu, toate iluziile astea nebunești. Ai impresia că te înțelege. Când ceilalți îmi ziceau că beau prea mult, le spuneam că nu beau pe banii lor, că nu e vina mea că ei se îmbată ușor”. Își apăra adicția. Doar că asta n-a făcut decât să-i îndepărteze pe restul și s-o izoleze. 

Abia mai târziu și-a recunoscut că are o problemă, când a început să se instaleze și dependența fizică, să înceapă tremurăturile și pierderile de memorie. Consumul a continuat însă încă ceva ani.

„Țin minte că într-o seară m-a sunat mama să-mi spună să mă opresc. Plângea. Eu eram încă în beție, între somn și trezie, dar ceva în sufletul meu s-a mișcat atunci. Mi-am amintit că auzisem într-un film american ceva legat de Alcoolicii Anonimi. I-am căutat pe net, am sunat, a doua zi uitasem. M-au sunat a doua zi înapoi să vin, m-am dus mult mai târziu și nu mi-a plăcut.” A durat încă un an până să revină și să decidă să renunțe definitiv la alcool. Cu excepția unei scurte recăderi, Laura nu mai consumă deloc alcool de șapte ani. 

Ca să aflu mai multe despre ce stă în spatele dependenței și ce ne împinge în direcția asta, am vorbit cu Adrian Marcu, psiholog în cadrul ALIAT (Alianţa pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor).

Acesta spune că cu cât consumul începe mai devreme în viață, cu atât cresc șansele de dependență, deoarece creierul unui copil sau adolescent nu a avut încă timp să se dezvolte.

La asta contribuie și alți factori, atât biologici, cât mai ales sociali – mediul familial, în principal, deoarece copiii copiază comportamentele din jur. „Gândește-te că ai învățat să vorbești imitându-i inconștient pe părinți. La fel facem și cu alte comportamente, așa funcționează subconștientul, inclusiv cu consumul de alcool”.

Există și o serie de trăsături comune la majoritatea celor care consumă alcool în mod abuziv. „Consumatorul are, în general, o structură emoțională mai fragilă. Nu reușește să-și depășească stările de unul singur, are deseori o incapacitate de a se adapta la cerințele sociale. Iar, în lipsa unor alternative sănătoase, apelează la alcool ca un mecanism de recompensă și detensionare”, continuă Adrian. 

O altă trăsătură comună sunt mecanismele de apărare, prezente în fiecare din poveștile pe care le-ai citit. „Consumatorul vrea să-și protejeze adicția pentru că-l face să se simtă bine. Vrea să creadă că deține controlul. De aceea apelează la o serie de mecanisme precum negarea – «nu am o problemă» –, blamarea celor din jur, raționalizarea, prin care găsim justificări precum «beau pentru că sunt trist, merit», manipularea celor din jur, retragerea și ascunderea de ceilalți”.

Dacă folosești băutura sau alte substanțe pentru a gestiona stări emoționale complicate, pentru că te face să te simți mai bine, indiferent că bei singur sau „la ocazii”, dar aproape zilnic e câte o ocazie, atunci e posibil să ai o problemă cu consumul.

Sfatul lui Adrian e ca „prima și prima dată să stai de vorbă cu tine însuți, să-ți dai seama că e un consum abuziv și îți dăunează. Primul pas e recunoașterea problemei, al doilea să-ți asumi responsabilitatea, trebuie mai întâi tu să încerci să o rezolvi, să nu pasezi din prima responsabilitatea în mâinile altora. Iar, dacă nu poți, să apelezi mai departe la prieteni, familie, experți sau grupuri de sprijin”.

Numele unor persoane au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.