Filmul Taximetriști te bagă-n taxi ca să-ți arate dacă ești papagal sau șmecher

Pe români îi fascinează trei lucruri: tunelurile din Bucegi, când moare Iliescu și ce fac taximetriștii. Obsesii naționale. Tunelurile s-au surpat, Iliescu scapă de dosare, dar taximetriștii sunt tot pe străzi. Unii trag și noaptea. Poate ca să se convingă că soarele va răsări și mâine. Și răsare.

Filmul Taximetriști intră într-o listă destul de lungă. A fost Mircea Diaconu ca Radu Petrescu în Buletin de București. A fost și Tudor Smoleanu ca Marian în București Non-Stop. La inimi a rămas drept pansament doar Șerban Pavlu ca Relu. Un sezon în Umbre, c-apoi a făcut altceva.

E încă un film din care nu afli ce vor sau cum sunt taximetriștii, dar cu siguranță afli ce cred ceilalți despre ei. Asta în timp ce și tu o să te cerți cu filmul, că e așa, că e altfel.

Înainte de-a fi un film, a fost piesa de teatru Taximetriști. Personajele, structura, glumele au rămas. Cred. N-am văzut piesa, că, uite, am așteptat suficient și-a apărut și filmul. În orice caz, și atunci, și acum e o certitudine: nu e despre taximetriști, în ciuda titlului. E despre oameni care s-au uitat la alți oameni ca să se convingă că trăiesc și că și alții au probleme.

Personajele principale sunt taximetriști pentru că nu ai alți cetățeni care să interacționeze atât de mult cu atât de mulți nebuni, romantici, gay, vedete, interlopi, ratați confortabili, pămpălăi și asta în timp ce încearcă să-și trăiască viața și, eventual, să le spună altora cum să și-o trăiască.

Înainte să facă Taximetriști, Bogdan Olteanu a făcut Câteva conversații despre o fată foarte înaltă și Mia își ratează răzbunarea. Și-a mai lucrat la alte proiecte, dar astea-s mai notorii. E posibil ca din toate astea să fi învățat câte ceva. Sau poate că nu, dar nici nu contează, pentru că filmul nu e despre el ca regizor.

Taximetriști e pe-o structură clasică, iar aici nu mă refer la cum se face un film, ci cum l-am perceput eu ca spectator. Are cel puțin o poveste principală de urmărit, și alte câteva secundare. Nu lipsesc personajele pe care le urăști sau iubești, dar care sigur au o personalitate a lor. Există un punct culminant și, ca un film românesc care se respectă, are și un deznodământ nedefinit care parcă a fost rezolvat la montaj că n-a mai intrat scena aia care a fost gândită undeva în faza de scenariu.

În orice caz, filmul e așezat și e ca o shaorma pe care n-ai mai mâncat-o de ceva timp, dar al cărei gust ți-e familiar. Ceea ce nu poate fi decât plăcut într-o perioadă în care, în ciuda cifrelor, filmelor românești de public mare le lipsește asta. A fost atât de bine așezat, încât mi-a făcut poftă să revăd București Non-Stop. E similar, doar că în loc de taximetriști ai un vânzător de non-stop. Și pe Marian, taximetrist.

Lică (Alexandru Ion) și Liviu (Rolando Matsangos) nu-ți cer nimic, nici măcar să te urci în mașina lor, deși ar vrea ca să-și facă planul ăla mai repede. Cel dintâi e tipul cu glumele, sexul cu cine se nimerește, dar neapărat femei, că nu-i plac gayii, în timp ce al doilea e familist, căsătorit, și c-o soție care vrea despărțire. Tot el face și punctul culminant când izbucnește într-o ceartă cu Victoria (Victoria Răileanu) și, aproape, dă de pereți cu ea.

E acel moment în care te vei regăsi. Sau îți vei regăsi prieteni, vecini, părinți. Ce-l face pe un băiat bun, care strânge bani ca s-o trimită pe nevastă singură în vacanță, să recurgă la violență? „Lipsa vulnerabilității emoționale”, mi-ar putea spune cineva. „Proiectarea pe alții a nereușitelor lui”, poate argumenta altcineva. Oricare răspuns poate fi valabil, inclusiv „pisica blândă zgârie rău”.

Lică, pe de altă parte, e tipul pus pe caterincă, dar ai grijă dacă ești femeie, pentru că se știe: „dac-ai râs, nu mai scapi de pulă”. E același om care face sex până femeia plânge, iar faza asta n-am înțeles-o. Fie n-are niciun rost, doar adaugă la ce personaj e el, fie cineva a aflat despre cum Rocco Siffredi vrea același lucru de la tipele cu care joacă-n filme porno și-a zis să i-o pună în gură lui.

Și oh doamne Maria Popistașu ca Ilinca pentru care merită să vezi filmul Taximetriști – fie și doar pentru ea. Nu doar c-a primit expansion pack d-ăla bun pe replici, dar și actrița e ce trebuie. Cei trei, la pachet, țin filmul, dar cred că m-am aventurat să zic trei, că-s mai degrabă doi: Lică și Ilinca.

Ea e soția unui interlop presupus notoriu din București – Nelu Sârbu – și crede că și-a uitat telefonul în mașina lui Lică. Îl sună, îi zice cine-i soțul, ăsta că stai să vezi, că nu știe, că ce-l freacă la maimuță cu faze d-astea „tu știi cine-i bărbată-miu?”. Și-i închide. Și-l sună înapoi interlopul. Și Lică se execută, că se știe: nu poți învârți de volan, dacă ai mâinile rupte și nici pe ambreiaj nu mai calci, dacă ai rotula zdrențe. 

Vezi un pic din cum e Ilinca și din trailer, și ce replici are, dar în film e mai pe larg și e ce trebuie. Tocmai d-aia mi-a făcut poftă să văd Legături bolnăvicioase.

Ce nu e deloc credibil la ea e că parcă-i prea deșteaptă. Le cam are pe street cred, însă a aprofundat și niște filosofie, că prea i-o zice bine șoferului că ea i-ar putea da o mie de euro ca s-o ducă pe maică-sa la Vatican, dar atunci ar strica echilibrul lumii în care papagalii câștigă cât merită, iar șmecherii cât vor. Oricum, în ciuda discrepanței între cum ar fi o soție de interlop bucureștean și personajul din film, tot e o plăcere s-o urmărești.

Lică trage să strângă bani de mașină ca să se bage și el pe Uber, că prea fac ăia mai mulți bani, în timp ce dau apă plată și bomboane. Ba chiar se înțeapă cu niște tineri ca să dea și ei cinci lei în plus la cursă și el să le ia de la non-stop mentosane. Ai putea privi conflictul ăsta taxi – Uber din film drept un artefact al perioadei în care a fost scris scenariul piesei de teatru (2017 – 2018). Doar că filmul, iată, e lansat în 2023, când poți face Uber ca la taxi: mașină dată de-o firmă, cu plan, și fără apă și bomboane. 

Bine, dacă n-ar fi motivația asta, de ce-ar mai trage Lică? Îi zice și Ilinca: „[Faci și tu un ban] Acuma, că mai încolo te faci arhitect!” În fine, să rămână și subiectul Uber acolo, că prea e bună Maria Popistașu în rolul acestei fete care dă-n Lică cu reproșuri cum am vrea noi toți să dăm în ceilalți.

Laudele încep de la cum filmul Taximetriști e așezat, are o structură, și-o urmează. Apoi e colorizat frumos, parcă ai vrea să vezi noaptea Bucureștiul din el. Și replicile se aud bine. Bine, am să mă plâng de audio mai încolo. Și ideea de-a folosi cu adevărat actori chiar ajută enorm în livrarea unui produs închegat. Mă rog, o ironie gratuită la adresa filmelor care pun în prim-plan influenceri, ceea ce n-ar fi rău, dacă ar avea și un pic de deprindere actoricească. Actorii, de bine sau de rău, au mai învățat la viața lor cum să joace un rol.

Numele mai cu greutate din film – Cosmin Nedelcu (Micutzu), Andi Vasluianu sau Monica Bârlădeanu – ar putea fi foarte bine fix chiar ei din realitate: vedete care iau un taxi d-aici până mai încolo, iar șoferul îi recunoaște. Ceea ce nu e rău, că se încadrează la fix în convenția filmului. Altfel, să nu uit s-o menționez pe Mădălina Stoica, dispecera care se dă la Liviu și el parcă nici nu-i ocupat, dar parcă nici nu s-ar retrage cu ea la Cabana Plăpumioara. Ea e ce trebuie și poate chiar un pic peste ce propunea rolul.

Dincolo de ce-am zis până aici mai sunt două mari reproșuri: Taximetriști e încă un film românesc care suferă major când vine vorba de coloană sonoră și încheiere. În afară de piesa „Taximetriști” lansată de Spike și niște efecte audio care zici c-au venit by default cu aplicația de editare video, nu-s alte lucruri de menționat. E la fel de străin de noțiuni ca sound design și film scoring cum sunt și eu. Probabil s-a întâmplat ca la altele: s-a tras pe imagine, iar audio a rămas să fie făcut în seara de dinaintea exportului final. 

Cât despre final, ei bine, mare spoiler ce-ți zic aici: Lică e homofob, dar grav. Sau cel puțin așa e portretizat la început, pentru că la final își caută anturaj cu un tip gay pe care îl duce la o petrecere în Rahova. Îl tot roagă să stea la o bere cu el și ăla tot refuză. Asta după ce scapă de soția interlopului și, implicit, de stres. Nu zic, oamenii se mai schimbă, și e bine că se întâmplă asta, ba chiar încurajat, dar dacă ăsta se voia un happy end, e unul la care-mi scapă ironia.

Taximetriști intră-n cursă pe 20 ianuarie în cinema. Am zis multe lucruri despre el, dar rămâne și-o idee principală: se fac tot mai multe filme în România, din ce în ce mai variate, și asta e bine. În cinci sau zece ani cinematografia locală o să arate cu totul altfel. Dar până atunci îți zic că n-o să-ți pierzi timpul dacă te duci la filmul ăsta.

Ba chiar, după ce-l vezi, o să descoperi c-a meritat și prețul biletului, și-al popcornului, ba chiar și-al taxiului care te duce și te-aduce de la mall. O să și râzi, apoi o să plângi sau o să cazi un pic pe gânduri, și-o să folosești cel puțin o dată replica: „papagalii fac câți bani merită pentru munca lor, șmecherii fac mai mult”. Acum depinde cui o zici.