Acum zece ani, am văzut pentru prima oară o persoană decedată. Un prieten a murit cât timp era la studii în străinătate. A durat două săptămâni până au înapoiat corpul neînsuflețit familiei și am putut să-mi iau rămas bun. Înainte să-i ating pielea rece pentru ultima oară, mi-a fost foarte greu să înțeleg și să accept că a murit. Dar când l-am văzut cum zace mort la morgă, mi-a fost clar că plecase dintre noi.
I-am simțit lipsa mai ales la începutul perioadei de doliu. La o lună după moartea lui, a fost Revelionul, și nu l-am mai sărbătorit împreună ca de obicei. N-a mai absolvit studiile, nu mi-a mai trimis melodii pe Facebook – unde poza de profil i-a rămas aceeași până azi. Pe măsură ce am început să mă obișnuiesc cu viața fără el, a început să mă roadă un sentiment: Nu aveam să-l mai văd niciodată. Parcă abia atunci am realizat cât de necruțătoare e moartea și cât de fragilă e viața.
Pe atunci m-am consolat cu gândul că aveam doar douăzeci de ani și că o să mai treacă mult timp până mă voi confrunta cu moartea. Doar media de vârstă e de optzeci de ani. Așa că nu mi-am mai bătut capul cu asta.
Dar vara trecută, o prietenă s-a sinucis. Pe lângă șocul și tristețea pe care mi le-a cauzat acest eveniment tragic, s-a întors și frica mea de moarte – mai întâi în vise, apoi la muncă, apoi în metrou, când eram înconjurată de prieteni sau când petreceam timp cu iubitul meu. Stăteam lângă el în pat și deodată mă apuca gândul că unul dintre noi va muri și celălalt va trebui să suporte durerea.
Cum gestionezi teama de moarte când știi că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să te confrunți cu ea? Poți învăța să îți îmbrățișezi condiția de muritor?
Sunt multe feluri în care poți privi moartea, dar cum o privesc cei care sunt afectați direct de ea? Și cum își găsesc consolarea când știu sigur că vor muri?
Am întrebat două persoane care, fiecare în felul ei, au o relație apropiată cu moartea: Charlotte Niernyck, pe scurt Cha, care are cancer incurabil și a pierdut două surori din cauza aceleiași boli, și Christiaan Rhodius, care trăiește într-un hospice alături de persoane care suferă de boli terminale.
Charlotte, 35 de ani, a descoperit acum opt luni că are tumori neuroendocrine (NET), cu metastaze în ovare, ficat și oase. NET e o formă rară de cancer care e foarte greu de diagnosticat, ceea ce înseamnă că tratamentul începe târziu.
„Din momentul în care doctorii mi-au descoperit ceva la ovare, am intrat într-o etapă foarte întunecată”, mi-a zis Charlotte. „După analize, i s-a confirmat că e cancer și că pronosticul e foarte prost. Am plâns zilnic luni în șir după asta. Nu cred că exagerez când spun că m-am gândit la propria moarte în fiecare secundă a zilei, săptămâni în șir. Nu știam că e posibil să te gândești neîncetat la ceva.” Charlotte compară sentimentul pe care l-a simțit cu durerea intensă cauzată de o despărțire care ți-a frânt inima. „Am încercat să mă distrag cu seriale pe Netflix. Uneori a funcționat, dar mereu mă prindea din urmă tristețea.”
Primele luni după diagnosticul primit de Charlotte au fost dominate de boală. „De fiecare dată când mergeam la analize, primeam vești și mai proaste. Dar cumva te obișnuiești cu ideea.”
Într-un final, s-a stabilit că e incurabil. Oricât se va opera, tumorile se vor întoarce.
Deci Charlotte nu s-a mai întrebat dacă va muri, ci cât mai are de trăit. „S-ar putea să mai trăiesc luni sau ani de zile. Pentru mine e o diferență enormă. Mă bazez pe pronosticul optimist de cinci ani.”
La fel ca Charlotte, și Christiaan Rhodius e interesat de întrebarea cum te poți bucura de viață când mai ai puțin de trăit. La job, în Hospice Bardo din Hoofddorp, Christiaan le ține companie pacienților terminali pe patul de moarte. Aceștia au nevoie nu doar de ajutor medical, ci și de suport psihologic. Vor să vorbească cu cineva despre moartea care se apropie.
Christiaan spune că e foarte important să vorbim despre moarte și teama care o însoțește. „E chiar ciudat că ni se pare atât de complicat să vorbim despre propria mortalitate”, a zis el. „Conversațiile despre moarte nu te omoară, așa cum nici conversațiile despre sex nu te lasă însărcinată. Toți ne confruntăm cu asta. Bineînțeles, e posibil să nu simți nevoia să vorbești despre asta, dar prin discuții, normalizăm moartea, iar asta e sănătos.” A citat din Seneca: „Omul care nu vrea să moară, nu vrea să trăiască”. Pentru că moartea e un fapt universal valabil, așa că poate fi considerată și o sărbătoare a umanității. „Din punctul meu de vedere, e ceva ce ne conectează pe toți”, a adăugat el.
Nu e prima oară când Charlotte se confruntă cu moartea. A pierdut două surori din cauza cancerului: sora ei mai mare, Melanie, a murit de leucemie, iar sora ei Emilie a murit din cauza unei tumori pe creier când avea optsprezece ani. „Oamenii mă întreabă mereu dacă mă tem că o să fac și eu cancer, dar, sincer, mereu le răspundeam că nu. Mă liniștea faptul că surorile mele au avut două tipuri diferite de cancer, ambele non-genetice. Mă gândeam că n-are cum să ne îmbolnăvim toate trei, care să fie șansele? Și uite că am avut ghinion.”
Când a murit Emilie, Charlotte avea cincisprezece ani. Își amintește bine ultimele luni ale surorii ei. „Din cauza medicamentelor, începuse să se umfle mult. Era paralizată pe o parte și mergea în scaunul cu rotile. Își pierduse memoria pe termen scurt. A avut un declin groaznic. Îmi amintesc că eram odată cu ea într-un magazin de haine și două fete adolescente au văzut-o și au zis îhhh. N-o să uit niciodată asta. Nu vreau să ajung acolo.”
Așa că Charlotte a vorbit cu soțul ei și a pregătit documentele pentru eutanasiere în caz de nevoie. „Vreau să mor natural doar dacă pot face asta acasă în patul meu, cu privirea spre grădină. Dar dacă o să am un declin urât, prefer să mor mai repede.”
Paradoxul paliativ
Charlotte spune că sora ei era absentă mental înainte să moară. „Nu cred că se temea să moară, a acceptat moartea. Cât a fost lucidă, a zis că vrea să meargă la sora noastră și la bunica, deși nu era o tipă religioasă. A zis că îi pare foarte rău pentru mama și tata. Dar în rest, a acceptat rapid propria moarte.”
Charlotte a aflat că moartea e foarte tristă mai ales pentru cei care rămân. „Durerea pe care o simt din cauză că știu că mor e mai mică decât durerea cauzată de pierderea cuiva. Uneori sunt chiar recunoscătoare pentru viața mea, a fost o viață frumoasă. Știu că fiul meu o să fie trist după moartea mea, dar știu că are cine să aibă grijă de el. Nu-mi fac probleme.”
Christiaan a zis că gravitatea morții poate fi diferită pentru fiecare persoană implicată. „Când mori, ți se schimbă adesea perspectiva asupra morții. De exemplu, oamenii care mor spun că se simt împăcați cu moartea. Dar partenerii persoanelor care mor experimentează asta foarte diferit.”
Faptul că oamenilor le e dor de tine e o dovadă că ai avut o viață valoroasă. Christiaan numește asta paradoxul paliativ: lucrurile care ți-au făcut viața frumoasă fac despărțirea mai dureroasă. Christiaan mi-a povestit despre o pacientă, Marja, a cărei poveste a scris-o în cartea Because We Live, o colecție de povești ale bolnavilor incurabil. A ales ca titlu pentru povestirea despre ea „Fericire în Bardo”. Așa s-a simțit ea în hospice, fericită. Acolo a devenit tot mai conștientă de contactul frumos și intens cu alți oameni. „În același timp, tot asta a făcut-o și să sufere, pentru că știa că moartea ei o să îi doară pe ceilalți”, a adăugat Christiaan. „Cel mai bun antidot la durerea cauzată de moarte e conexiunea cu ceilalți. Cel puțin din experiența mea. Durerea împărtășită doare doar pe jumătate.”
Asta e și experiența mea, dacă stau să mă gândesc. La câteva zile după ce a murit prietena mea, noi, prietenii ei, ne-am adunat într-un parc, sub un copac, pe malul apei. Era o zi de vară fierbinte. M-am simțit bine cu ei, dar a fost și dureros, pentru că mă bântuia gândul că moartea o să mă despartă și de ei într-o zi.
Chiar dacă Charlotte e mai aproape de moarte decât alte persoane de 35 de ani, nu o sperie ideea. „Mereu m-am gândit că nu mă tem de moarte. Nici nu mă prea gândesc la ea, ce-i drept. Nu-mi pot imagina cum e să mori”, a zis Charlotte.
Christiaan spune că nu toate morțile sunt la fel, dar au câteva lucruri în comun. „De obicei, înainte să mori, intri într-un somn profund”, a zis el. „Dacă nu-ți mai merg bine funcțiile corpului, primești mai puțin oxigen, îți scad bătăile inimii. Apoi devii tot mai amețit și inconștient. Mai sunt și situații în care o persoană rămâne lucidă până la capăt. În orice caz, nu uita că moartea e un proces natural. Poate că sunt situații în care poți interveni să o faci să decurgă și mai lin, dar de obicei corpul se descurcă singur.”
Christiaan a fost diagnosticat cu o tumoare pe creier la vârsta de 33 de ani. Până la urmă, s-a dovedit că nu era fatală, dar moartea a devenit brusc foarte concretă pentru el. „În momentul în care auzi așa ceva, mintea îți fuge în toate direcțiile. Nici nu știu ce mi-ar fi plăcut să aud în momentul acela. Îmi amintesc că le spuneam celor din jur că simt nevoia să vorbesc despre asta, că mă consumă gândurile. Îmi doream să mă scoată prietenii la bere să povestim. E frumos când cineva vrea să fie lângă tine în astfel de momente.”
Charlotte mi-a zis că o întristează să se gândească la tot ce o să rateze în viață. „Mă simt prost și că fiul meu va fi traumatizat de moartea mea. Mă tem că n-o să mă țină minte. Și recunosc că mă doare rău să las în urmă un bărbat perfect pentru altă femeie. Știu că după mine va urma un întreg alt capitol.”
Fiul lui Charlotte poate vorbi de puțin timp. „O vreme, m-am temut că o să mor înainte să înceapă să vorbească. Acum vorbim cel mai des despre cât de mult îl iubesc. Vreau să știe că e iubit.”
Am întrebat-o pe Charlotte cum se pregătește emoțional pentru momentul morții. I-a luat ceva să îmi răspundă. Poate o să-mi văd din nou sora, abia aștept. Îmi place să fiu naivă, să cred că există ceva după moarte. Mă face să mă simt mai bine. Aș putea să am o perspectivă mai sumbră, dar la ce m-ar ajuta?
Christiaan spune că e important să ai o perspectivă flexibilă și deschisă despre moarte. „Suntem muritori și ne cunoaștem ca muritori, deci nu știm prea multe despre moarte, așa că fiecare e liber să aibă opinia lui. Nu putem decât să facem schimb de opinii și să luăm ce ne face bine din discuții.”
Moartea îți face poftă de viață
Acum, Charlotte se descurcă foarte bine și încearcă să își reia viața obișnuită. „Nu simt că o să mor dintr-o clipă în alta. Dar am momente în care mă gândesc la asta. Următoarea ecografie va fi peste șase luni. Până atunci, încerc să trăiesc clipa.”
Charlotte spune că acum trăiește ca și cum ar avea cincizeci de ani. „Fac excursiile pe care mi le-am dorit întotdeauna, încerc să creez multe momente minunate.”
Și se simte fericită. „Îmi iubesc soțul, am prieteni grozavi, o familie minunată, părinții mei sunt bine”. Spune că e ușurată că știe ce o așteaptă. „Mereu am simțit că îmi atârnă o secure deasupra capului. Acum nu mă mai tem de asta, pentru că știu deja răspunsul.”
Faptul că suntem conștienți de propria moarte e un motiv să ne bucurăm de viață cât mai mult posibil, a zis Christiaan. „Când știi că viața ți se apropie de sfârșit, îți vine să fii atent la lucrurile care contează pentru tine.”
A continuat: „Pentru că am avut o tumoare pe creier și prin prisma jobului meu, sunt foarte conștient că într-o zi o să mor. Sper să fiu liniștit când se va întâmpla asta. Și mi-ar plăcea să pot împărtăși cu cineva cum mă simt în faza finală.”
„Eu mă simt recunoscătoare că pot face toate lucrurile care îmi plac. Imaginează-ți cum ar fi să le amâni și apoi să mori subit într-un accident de mașină și să nu mai apuci să le faci. Eu pot să le fac și mă bucur de asta. Pot să-mi iau rămas bun de la toată lumea așa cum îmi doresc.”
Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.
