15 show-uri de stand-up la care râzi ca deșteptul și vezi starea actuală a comediei

În ultimul lui special pentru Netflix, Speakeasy, comediantul asiatic Ronny Chieng se întreabă retoric, apropo de atitudinea snoabă a britanicilor față de stand-up: „Cine dracu’ face recenzii la comedie? Și nu ironic. Cine recenzează comedie? Cine se trezește dimineața și-și zice: «Hei, știi ce-o să fac azi cu timpul limitat pe care-l am pe planeta asta? O să iau chestia asta care a fost creată cu bucurie și menită să răspândească fericire și o să-i găsesc cât de multe bube pot!»”

Cred că am un posibil răspuns: Uite eu, bro. Chiar m-am trezit așa de dimineață cu un chef nebun să mă cac în bucuria oamenilor. Nu-mi imaginam asta acum 20 de ani, când mă interesau filmele de autor și nu dădeam doi bani pe comedia comercială mainstream, dar astea sunt vremurile și asta e forma de artă predilectă a prezentului. În SUA e pe trend din anii ‘70, dar odată cu era streamingului a ajuns fenomen planetar. Probabil în curând o să se fâsâie brusc și niciun tânăr cool n-o se mai atingă de ea, ca muzica dubstep sau Facebook. 

Totuși, să-i dăm lui Chieng ce-i al lui Chieng: era funny în 2019 („Am o problemă cu tonul. Tot ce îmi iese pe gură sună sarcastic sau furios”), înainte să se zborșească la critici în ranturi de jumătate de oră și să strige bătându-se în piept: „Cancel me! Cancel me, please!” 

Smiorcăielile lui Chieng scot însă la lumină o contradicție interesantă. În același show îi îndeamnă pe cei care nu cred că stand-up-ul e o artă, ci doar „saying offensive shit or never saying offensive shit”, să încerce și ei, să se suie pe scenă la serile de amatori, de mai multe ori pe seară, timp de zece ani. Păi bro, ori e o artă, caz în care trebuie să zici mersi pentru munca de analiză, interpretare critică și evaluare exigentă, ca pentru orice formă de artă. Ori nu e, iar atunci tu ești doar un tip care dă din gură, vorba lui Ricky Gervais, ca orice critic de ocazie de pe Twitter sau Yelp, doar că pe mai mulți bani. 

Declinul criticii (literare, de film, de artă) e vizibil și regretabil în era supraproducției și hiperconsumismului cultural, dar dihotomiile simpliste între artiștii care construiesc și criticii care doar distrug (pe bune, criticii nu construiesc și ei un discurs, ca și artiștii?) nu servesc nimănui. Deși se poate trăi foarte bine fără teorie și analiză, doar consumând producții artistice (și cine mai are timp și energie și de literatură secundară, dacă nu e sub formă de podcast sau vlog?), e nevoie de mai multă critică, nu mai puțină, pentru a transforma în cultură o formă de divertisment de masă. 

Tot Chieng servește drept ilustrare pentru un fenomen actual legat de „starea artei” comediei stand-up. Asiaticul singaporez, malaiezian și australian, stabilit în SUA, a ajuns pe val în ultimii ani împreună cu o pleiadă de alți comedianți „minoritari”, ilustrând noua deschidere și diversificare a scenei de stand-up americane, în mod particular. De altfel, specialul lui pentru Netflix din 2019 se intitula, autoironic: „Asian Comedian Destroys America!” 

Criticat că se bazează prea mult pe acest background etnic, după cum spune chiar el, ulterior și-a epurat showul de glume cu asiatici și acum se simte atacat, ca bărbat hetero, de cancel culture, pe care o provoacă pentru efecte comice cu glume ambigue feminist-misogine. Sunt de acord însă că umorul are nevoie de ambiguitate, de sensuri duble din care fiecare ia ce vrea, de așteptări dejucate fie și ironic. E o evoluție interesantă și ilustrativă pentru ceea ce se întâmplă în prezent.

În ultimul deceniu au explodat comedianții asiatici, de culoare, imigranți, de toate etniile și naționalitățile, gay, trans, cu dizabilități (inclusiv balbism), foști deținuți, musulmani, foste lucrătoare sexuale, femei albe posh, sluts, gravide, consumatori de diverse, băiețași, bătrâni, plus size etc. 

În contextul ăsta avem mai multe evoluții interesante, precum transformarea comediei ca atare dintr-o formă de umor popular care reflectă valorile și opiniile categoriilor sociale dominante într-un festival al comediei woke sau pentru diverse nișe de public. Dar și transformarea comedianților bărbați albi cis hetero doar într-o altă minoritate, în loc de reprezentanți ai unor grupuri dominante social.

Asta, cred eu, le-a făcut mai mult bine. Nu doar că a deschis comedia unui public mult mai larg, dar le-a conferit și un specific doar al lor. Pot să se adreseze unui public de nișă sau să facă la rândul lor comedie woke, din postura de aliați.

Spre exemplu, Louis C.K. înainte a fi cancelat temporar de valul #metoo era un comediant pro-femei și pro-LGBT care făcea în general umor autoironic despre el ca bărbat neatrăgător între două vârste. Aceste strategii diferite se regăsesc și în selecția de mai jos. 

Pe de altă parte, mulți dintre comedianții bărbați albi hetero, inclusiv foste vârfuri împinse în rândul doi, au îngroșat rândurile celor pentru care denunțarea „political correctness” (PC) a devenit principalul subiect. Ca prin minune, toate glumele alea obosite de anii ’90 cu bărbații sunt așa și pe dincolo, femeile fac aia și ailalată au fost înlocuite cu glume edgy despre PC, libertatea de exprimare, feminism, LGBT etc. Dintre aceștia, doar pe cei cu adevărat edgy, care reușesc în general să fie în același timp ireverențioși și incluzivi, empatici, după mine, i-am inclus aici. Asta fac acum inclusiv campioni ai umorului anti-feminist precum Andrew Schultz și Bill Burr, care fac cel puțin uneori glume anti-PC de pe poziții care acum 20 de ani sau din România ar părea chiar foarte liberale și PC. 

Avem însă ocazia să vedem poziții mai nuanțate, în afara celor două tabere clasice, tabăra anti-PC și tabăra woke. Vedem o grămadă de artiști conștienți de intersecționalitate, de faptul că umorul nu înseamnă „doar glume”, că oameni diferiți râd la lucruri diferite, în funcție de apartenențele, de convingerile și valorile lor, și că nu poți spune chiar orice vrei în numele libertății de exprimare, fără consecințe. Și în același timp conștienți de excesele și isteriile morale ale mișcărilor de emancipare sau de instrumentalizarea justiției sociale, și interesați să facă comedie, deci să poată critica liber, să poată ironiza și persifla diverși oameni pentru efecte umoristice, dincolo de autoironie sau de comedia generalistă, precum cea observațională.

Apropo de genurile și tipurile actuale ale comediei stand-up, nu e locul aici pentru o tentativă de clasificare, dar de departe cel mai popular și mai răspândit astăzi este comedia autobiografică realistă. Poate părea paradoxal, dar artiștii și publicul lor caută umorul astăzi nu în ficțiuni, în păcăleli, în imaginație, în comentariul sociologic, în actualitatea politică, în teme filosofice și spirituale sau în știu eu ce altceva, ci în propriile vieți.  

Devine însă exasperant la un moment dat: câte special-uri poate scoate cineva din viața lui sexuală sau din copiii și părinții lui, înainte de a deveni complet predictibil și plictisitor? De aceea comedianții care fac glume din întâmplări evident inventate, cum ar fi glumele mincinoase, cu moacă serioasă (deadpan), la persoana întâi ale lui Jimmy Carr, Neil Brennen sau Anthony Jelesnik, sunt o gură de aer proaspăt. 

Pe de altă parte, după cum sper că reiese din selecția de mai jos, asta demonstrează că astăzi, mai mult decât oricând, publicul nu vrea de la comedie doar să râdă, oricât ar pretinde asta artiștii. Ceea ce vrem e să ne regăsim pe noi și problemele noastre, vrem povești „inspiraționale” sau povești cu morală, gen „așa nu”, vrem un fel de TED talks cu ceva mai multe glume, vrem uneori pe cineva simpatic și atrăgător, dar plin de defecte și relatable, cu care ne putem identifica.

Show după show din cele mai populare special-uri de stand-up vei constata că pe lungi porțiuni nu se glumește deloc, nu e nicio poantă, oamenii vorbesc cât se poate de serios despre viața lor și adesea despre lucruri grave și tragice, chiar se străduiesc să atingă notele astea grave pentru ca apoi să iasă la suprafață cu o glumă sau un subiect lejer.

Ca să trec la lucrul pentru care ai intrat pe articol, ți-am făcut o selecție de show-uri din 2022. Am încercat să aleg o varietate de show-uri instructive, mai puțini comedianți consacrați de pe Netflix sau HBO Max și mai multe special-uri disponibile gratuit pe YouTube, unde mai degrabă poți găsi acum comedianți în afirmare, cu lucruri noi de spus. 

Sigur că îmi place mult Ali Wong. Nu credeam că o asiatică micuță, supărată pe viață, care face glume despre naștere fiind gravidă pe scenă, mă poate face să râd atât. Dar specialul ei din 2022 nu se compară cu precedentele, valabil și pentru cele ale lui Chelsea Handler sau Iliza Shlesinger, așa că nu le-am luat în considerare, cum nu am luat nici mulți alți excelenți comedianți consacrați. 

Ricky Gervais sau Bill Burr mai reușesc să-mi smulgă câte un zâmbet, dar fixația lor pe teme anti-PC îi face mai predictibili decât un alcoolic cu bani de o vodcă, iar Bill Burr devine și extrem de obositor după jumătate de oră de urlat în microfon. Nu au trecut selecția nici special-uri care au dominat masiv topurile, precum coming-out-ul comediantului de culoare Jerrod Carmichael, Rothaniel, sau povestea de viață a lui Moses Storm, Trash White. Nu pentru că nu ar fi excelente, ci pentru că după părerea mea au prea puține elemente comice – le-aș încadra mai degrabă la genul stand-up drama. 

Gata, hai cu lista să ai ceva frumos de văzut, ascultat și râs.  

Trăncăne ca mașina de spălat și înjură la fiecare două cuvinte, dar vine cu niște povești de viață de matriarh de ghetou la fel de solide ca ea: cum crește al treilea rând de „crack babies”, cum o ducea maică-sa pe la biserici să-i facă de bani pe albi, cum e fii-sa lesbiană, dar mai ales amintirile din copilărie în care ea și sora ei trebuiau să-l ajute pe unchiul lor epileptic cu handicap (bine, ea zice „crippled and retarded”) să reguleze femei plătite, ca să nu mai facă crize convulsive.  

Ador cum retează orice obiecții când începe să povestească cum trebuia să-l pună în poziție să introducă măciuca: „Shut the fuck up, this is my story and I’m gonna tell it”. M-a cam pierdut la miștourile despre oamenii cu câini, dar am rămas cu gura căscată când povestește cum venea să o ia de la școală tipul de 21 de ani, însurat, care a cunoscut-o la 12 ani și a lăsat-o gravidă la 13. Către public: „Fuck you, mind your business! Open your mind, this shit is funny.” Tot în genul ăsta merită neapărat văzute bucățile astea cu Luenell, fostă lucrătoare sexuală plus size, Michelle Buteau și Yamaneica. 

În 2022 am avut-o pe Fortune Feimster să reprezinte comedia lesbi. Ce vedetă improbabilă, cu alura ei de jucător de rugby la pensie! Și despre asta e cam tot specialul, mai precis despre cum Fortune nu e deloc butch, masculină, în pofida aparențelor, mai puțin când trebuie să scoată un purcoi de bani din buzunar ca să salveze câinele familiei. Povestea despre cum a cerut-o pe gagică-sa în căsătorie e umplutură feel-good, dar când face pe prințesa feminină e delicioasă, iar la un moment dat se apucă și să cânte – are o voce excelentă.  

Schultz salută sala uriașă plină: „What’s up, white boys. How was storming the Capitol? Tre’ să recunosc, mi-e cam dor de Trump.” Deci ștacheta e fixată destul de jos, omu’ își cunoaște publicul. Dar șpilul e că Schultz e în realitate un comedian liberal care face pe nebunul: face mișto de QAnon și își bate pula de Trump că imita persoane cu handicap; urmează Biden, sigur, dar doar pentru că e boring. Fără alte detalii, seria de poante cu Michael Jackson e revoltător de funny, iar partea de final despre cum își dau drumul tipii și tipele duce comedia scabros-explicită (hetero) la un nou nivel. Mă bucur că se lovește mai puțin cu microfonul de genunchi ca să pară că se amuză, livrarea de macho street smart funcționează, dar importante sunt sângele rece și viteza de reacție. Schultz e dintre cei mai buni la crowdwork, o treabă super actuală. 

Apropo de crowdwork, Matteo Lane are pe YouTube un special din 2022 numai cu interacțiuni cu publicul. Nu pot să zic că m-am înnebunit de la început după stilul italo-gay-bitchy al lui Lane, dar are ceva adictiv care pe mine m-a făcut să continui să-l urmăresc și să revin, iar acum sunt fan.

În specialul ăsta Matteo e în formă maximă: relaxat de parcă ar fi în clubul ăla la o bere cu prietenii, activat ca pe speed, cu ironiile mereu la el, scoate cele mai juicy povești de la public, o dă și în cântec, iar sfaturile lui amoroase sunt opusul oricărei rubrici responsabile de revistă glossy. Alt comediant gay care mi-a plăcut anul trecut e Joe Lycett. 

Cu un delivery tipic de șmecheraș de culoare de modă nouă, Yedoye Travis povestește despre vizita lui în Nigeria, unde era singurul negru care nu știa să înoate, apoi despre cum a primit un handjob de la un tip pe plajă și cum l-a întrebat o fetiță la skatepark dacă îi plac băieții, apoi intră în niște glume alunecoase despre R. Kelly, Michael Jackson și cum un șef de-al lui a avut o aventură la 16 ani cu o tipă de 35, dar insistă că n-a fost molestat, ci a fost alegerea lui.  

Dacă vrei un comediant care n-are chef să treacă cu vederea sexul cu minori indiferent de circumstanțe, și face miștouri doar pe socoteala abuzatorilor, nu a minorilor, ca Schultz, Yedoya Travis e omul tău. Eu îi prefer pe Ethan Simmons-Patterson, care povestește cum plânge în timp ce dă limbi, și pe Jak Knight, cu poveștile lui despre ciuperci halucinogene și sex cu femei mai în vârstă. 

Apropo de comedianții amatori de femei mai în vârstă, în tiparul ăsta cam random se potrivește și Mike E. Winfield. Încă un stil de delivery delicios, ștrengar-pervers, la pachet cu o apariție pe măsură. După câteva poante de încălzire – cum fură oamenii la aparatele de self-checkout –, dă de aur cu un subiect cât se poate de domestic: conviețuirea cu soția mai în vârstă, fiul ei poreclit Stepman și fiul pe care îl au împreună, Real Kid. Winfield are la rândul lui un aer de copil veșnic, dar e în același timp tată de familie, așa că e amuzant cum e prins între alianțele schimbătoare cu copiii sau cu soția. 

„I got arrested for weed”, începe direct Foskey, dar pentru un alb incidentul e mai degrabă o ocazie să scoată niște glume din asta și nici nu trebuie să se străduiască prea mult cu livrarea, pentru că nu așteptăm de la tipii albi expresivitate, ci mai degrabă să pară isteți, ceea ce lui Foskey îi iese. Urmează niște tripuri pe acid cu vampiri, always fun, sex în liceu, filme văzute ilegal pe net, relația lui cu o tipă de culoare, agățatul în epoca poliamory, cum s-a dat la el o femeie de o sută de ani, biserica pentru albi versus pentru negri și sexul în grup explicat copiilor. Nimic revoluționar, dar o colecție bună de subiecte, cu zvâc, actuale, și de one-liners. Ceva asemănător, dar mai carismatic găsești la Cam Bertrand sau Gavin Matts. 

Începe direct cu „am devenit atât de sensibili ca societate” și se portretizează ca parte din minoritatea aflată în dificultate a bărbaților albi hetero, dar o face cumva autoironic, din postura declarată de aliat, criticând în același timp cancel culture. Rife face parte din categoria nu chiar atât de rar întâlnită a comicilor care ar putea fi modele, ceea ce îi furnizează o narațiune autobiografică de care să se agațe.

O duce la alt nivel când mărturisește că a ajuns să arate ca un top model practic peste noapte, după o pubertate prelungită, postură pe care o mulge în fel și chip: „Știu că arăt ca un fuckboy tipic, dar mă identific ca persoană urâtă” sau „Un tip ca mine își pierde timpul încercând să fie amuzant” etc.  

E vrăjeală: am căutat poze mai vechi cu el pe net, a arătat mereu bine, chiar dacă era pirpiriu. Dar, prin povești despre anxietate, depresie sau cum s-a trezit el cu niște sfârcuri supradimensionate care au trebuit operate, reușește să obțină nu doar râsete și empatie și invidie, ci și o morală valabilă cu privire la a nu judeca oamenii pe baza felului cum arată. 

Încă un comedian care declară că e atras de femei mai mari ca el, a doua parte a special-ului se duce pe cea mai potrivită temă pentru un tânăr: sexul. Desigur, fără ca publicul să aibă probleme de identificare, precum în cazul asiaticului gay Joey Kim Booster. 

Încă un exemplu delicios de special care e aproape exclusiv interactiv, crowdwork. De fapt, nu e clar că tipul ăsta cu dreduri și fes a venit cu vreo glumă pregătită de acasă, ceea ce e wow. Compensează cu prezență de spirit și o sociabilitate de invidiat, luându-și la mișto invitații fără ca vreunul să se supere, dar și cu un chill de petrecere de apartament cu weed și nenumărați „bro”. Plouă cu ei, dar e bro culture de San Francisco, friendly și woke. 

Canadianul ăsta are multe în comun cu Anthony Jelesnik și, mai general, cu comicii care se bazează pe a surprinde publicul, pe sarcasm cu moacă serioasă, pe povești evident inventate, chiar dacă altoite pe un substrat autobiografic. Tehnica asta funcționează și ca deconstrucție a stilului autobiografic sincer, actualmente ubicuu, ca atunci când Hanley povestește cum părinții lui, veniți să asiste la un show al său, au plecat cu David Chapelle la un party, pentru ca apoi să dezvăluie că era un scenariu inventat: de fapt erau singurele persoane rămase în public, scenariu probabil la rândul lui fictiv.  

Pe lângă glumele și poveștile eficiente aduse de acasă, cum ar fi dificultățile pe are le-a avut în copilărie ca dislexic sau cariera lui anterioară ca model, Hanley face și el o grămadă de crowdwork, la care e spirt. Revine spectaculos cu câte o replică perfectă chiar când pare că s-a împotmolit de tot, nu înainte să asigure publicul: „Relax, I got this”. 

Siddiq a făcut carieră în stand-up după șase ani de pușcărie pentru trafic de droguri. De altfel primul lui special a fost un show în fața deținuților. Acesta este al doilea, într-un club, iar Siddiq intră în detalii despre viața lui în locuințele sociale din Houston din anii ‘80. Un bun exemplu de show de stand up care e mai puțin comedie și mai mult poveste de viață, ceea ce nu înseamnă că publicul nu reacționează permanent. 

Un special de jumătate de oră pe Dry Bar Comedy, canalul unui club din Utah care postează multe show-uri a căror unică virtute adesea este că sunt „curate”. Palascak face un personaj cu un singur subiect, dar îl face superb: un milenial imatur care încă locuiește cu părinți, pe care îi trezește noaptea să le ceară bani de pizza. Pare capabil să scoată glume la infinit din treaba asta, iar tonul de adolescent veșnic, egoist și în același timp naiv, e adorabil la un hăndrălău care pare că merge pe 40. 

Se agită mult și pare că încearcă prea tare: merge de colo colo, dă din mâini, din cap, din păr, se crăcește, se unduiește, se apleacă, stă pe vine, se pune în patru labe, se târăște pe jos etc. Debitul verbal e pe măsura comediei fizice și treptat persona ei de tipă dezghețată cu diverse fetișuri convinge.

Vorbește despre relații cu tipi mai în vârstă, dar în cazul unei tipe ca ea, care arată impecabil la 39, merg și poveștile despre relația cu un tip mai tânăr sau legături sado-maso. Cummings ironizează obsesia actuală privind consimțământul explicit și feminismul moralist, și în același timp temerile bărbaților cu privire la acesta, dintr-o poziție pro-sex – uneori la propriu. 

Aziz Ansari apare neanunțat în legendarul club newyorkez Comedy Cellar pentru jumătate de oră de comedie neplătită într-un cadru intim. E al doilea special după scandalul sexual în care a fost implicat, așa că nu mai e nevoie să vorbească despre asta și nici despre cancel culture nu are nimic de comentat. Dating-ul e de asemenea un subiect de evitat. Așa că Ansari dă cel mai provocator și actual special post-pandemic pe teme sociale și politice. Câteva speechuri cât se poate de serioase, la care nu bâzâie nici musca în public, sunt chiar memorabile, am rămas surprins de capacitatea de empatie și sensibilitatea la inegalitate și suferință a comicului indian-american. 

Special-ul ăsta e un mix de stand-up muzical introspectiv în stilul lui Bo Burnham și poante de divă cu probleme de imagine corporală care face autoironic pe prințesa și vorbește nonstop despre sex, în stilul lui Amy Schumer. Ca atare nu are originalitatea celor doi, ceea ce nu înseamnă că nu e un show de calitate și distractiv.