Am vorbit cu ucraineni stabiliți în Suceava despre cum e viața la un an de la invazia Rusiei

Pentru mulți dintre ucrainenii care au reușit să fugă, România a devenit a doua casă. La Suceava, oraș la câteva zeci de kilometri de granița cu Ucraina, sunt mii de refugiați, care încet-încet au reușit să devină o comunitate. Participă la cursuri de limba română, iar o parte și-au găsit deja locuri de muncă. Unii au lăsat totul acasă. Cea mai mare dorință a lor e să se întoarcă la viețile de dinainte de 24 februarie 2022. 

Am mers printre refugiații aflați la Suceava, iar aici i-am întâlnit și pe soții Volodimir și Tatiana Kalaci. Cei doi sunt din Mariupol și au plecat de acasă pe 16 martie 2022, la o zi după ce armata rusă a ajuns în orașul de la Marea Azov.

Acasă, Volodimir, 58 de ani, antrena grupe de copii la fotbal, iar soția sa, 55 de ani, era educatoare. Războiul le-a schimbat viețile, iar ca să ajungă la Suceava au avut nevoie de zece zile, timp în care au trecut prin Crimeea, Rusia, Georgia și Turcia. A fost un drum anevoios și de multe ori au crezut că nu vor scăpa vii.

Au ales Suceava pentru că aici locuiește una dintre fiice, căsătorită de câțiva ani cu un localnic. Îmi arată imagini cu ei doi fericiți în orașul în care și-au dus traiul, iar în ochii lor se poate citi nostalgia. 

„Când am ajuns aici a fost foarte greu, mai ales că a venit și mama soacră în vârstă de 80 de ani, care nu s-a putut adapta și a plecat în Rusia, prin Polonia și țările baltice, la o altă fiică”, povestește Volodimir. „Ne-am schimbat radical viața. După ce am văzut grozăviile de acolo am avut nevoie de trei luni să ne revenim și să ne adaptăm la viața liniștită de aici.”

Tatiana povestește cât de grea a fost perioada de început. „A fost foarte greu să ne adaptăm pentru că am găsit o limbă nouă, obiceiuri noi. Practic, totul era diferit, iar adaptarea a fost și mai grea pentru că ne-am părăsit casa și tot ce aveam. Acum eu lucrez ca educatoare la grădiniță. Ne-am obișnuit cumva, cunoaștem puțin și limba, am început să învățăm și obiceiurile. E ceva mai ușor, dar am dori să fim acasă.”

Dacă pentru Tatiana a fost ceva mai simplu să se angajeze – acum predă lecții copiilor refugiaților ucraineni –, situația lui Volodimir e mai grea. „Pentru mine, ca bărbat, e mai greu și sunt chiar și acum în căutarea unui loc de muncă. În Mariupol am fost antrenor de fotbal la o echipă de copii și am activat 30 de ani în acest domeniu. Aici e mai greu să-mi găsesc un job ca antrenor de fotbal pentru că există și această barieră a limbii. Încerc, întreb și sper că voi reuși să mă descurc.”

Cu un singur salariu, soții Kalaci se descurcă destul de greu. Norocul lor e că fiica lor trăiește de mai multă vreme în Suceava și îi poate ajuta. „Suntem nevoiți să plătim din bani proprii apartamentul în care locuim, pentru că suntem doar noi doi și e foarte greu să găsim un proprietar care să ne dea apartamentul după programul guvernamental 50 – 20”, explică Tatiana.

Programul menționat de ea prevede că pentru cazarea fiecărui refugiat statul plătește 50 de lei pe zi, iar pentru mâncare 20 de lei pe zi.

Cei doi soți recunosc că fără ajutorul unor oameni și organizații le-ar fi fost aproape imposibil să-și revină din traumele războiului și să se integreze în noua viață. „Am găsit o deschidere totală din partea populației, a ONG-urilor, care ne ajută să studiem limba română prin cursurile la care participăm”, spune Volodimir. E recunoscător autorităților și ucrainenilor din Suceava care s-au organizat și pot fi astfel cât de cât o comunitate. Dar asta nu înlocuiește acel acasă. 

„Credem în dreptate și sperăm că armata ucraineană va câștiga acest război și va elibera toate teritoriile ocupate și toți ucrainenii care suntem aici ne vom întoarce acasă”, conchide el.

Viața care le-a fost călcată cu șenilele tancurilor e una după care încă tânjesc, deși recunosc că nimic nu va mai fi ca înainte de război. „Am fi vrut să ne întoarcem acasă, la apartamentul nostru, dar e imposibil pentru că totul e distrus, în ruină. Nu vom mai vedea niciodată acel Mariupol care era al Ucrainei și, știind cum am ieșit de acolo și care este situația acolo, nu știm dacă vom mai ajunge acasă. Chiar dacă ne-am întoarce, rămân acele amintiri de groază prin care am trecut”, subliniază Tatiana.

Pentru soțul ei, o revenire la Mariupol e imposibilă și de neacceptat în condițiile în care orașul se află sub ocupația rusească. Bărbatul nu poate uita nici umilințele prin care a trecut în timpul celor câteva zile ale fugii spre libertate. „Atât timp cât orașul va fi sub ocupația rusă, nu ne vom întoarce acolo și de aceea mulțumim statului român că ne permite să stăm aici.”

El spune că plecarea a fost cu atât mai grea pentru bărbați. „La ieșirea din Mariupol, la fiecare kilometru, era câte un post de control din formațiuni militare, armata rusă și republicile separatiste din Lugansk și Donețk. M-au dezbrăcat de mai multe ori să vadă dacă nu am tatuaje naționaliste. Când am ajuns în Crimeea ne-au luat în primire serviciile de securitate ruse. Ne-au interogat și ne-au controlat telefoanele, chiar dacă erau descărcate. Au verificat tot ce era în interior, poze și filmări, dar noi știam care e situația și nu le-am folosit”, povestește Volodimir.

Chiar dacă între Mariupol și Suceava sunt aproape 1 200 de kilometri, soții Kalaci sunt la curent cu ce se întâmplă în orașul pe care l-au părăsit în martie 2022, cu ajutorul rețelelor sociale și a prietenilor care încă mai locuiesc acolo. Așa au aflat că blocul în care au locuit e acum distrus parțial în urma bombardamentelor. 

„Acum la Mariupol e frig și mizerie. Ce arată rușii la televizor că ridică blocuri și le dau oamenilor este o minciună. Niciun locuitor de acolo nu a primit nimic”, spune Tatiana. „Acele blocuri se construiesc pentru persoanele care vin din Rusia să lucreze la Mariupol, cum ar fi medici sau profesori. În rest, oamenii sunt fără case, locuiesc prin subsoluri.”

Pentru soțul ei, amintirile din telefon, cu fotografiile de la diferite competiții de fotbal la care era angrenat împreună cu echipa de copii pe care o antrena, sunt flacăra vie a visului de-a reveni la antrenamente. „De fiecare dată când merg cu nepotul meu la antrenament la fotbal e o bucurie pentru mine. Când văd antrenorii care se ocupă de ei îmi stârnesc amintiri plăcute și poate într-o bună zi voi antrena și eu din nou.”

Statutul de refugiat îl are și Iosif Cernușcă. Are 42 de ani și e din Cernăuți, unde lucra ca avocat. A ajuns în Suceava încă de la începutul războiului, din 24 februarie 2022 și inițial a lucrat pentru o firmă care făcea exporturi în Ucraina.

Din august 2022, după ce a văzut un anunț al ONG-ului ADRA România, s-a angajat ca traducător. Acum e și lucrător social, liantul între ceilalți refugiați ucraineni și diferite instituții. Inițial, a plecat de acasă împreună cu soția și cei doi copii, unul de zece ani și celălalt de patru ani. În toamnă, soția și cei mici s-au întors acasă, la Cernăuți, mai ales ca cei mici să continue școala.

„Pentru mine, adaptarea a fost mai ușoară în comparație cu alții. Știam și limba română și timp de doi ani am făcut și studiile la Universitatea «Ștefan cel Mare» din Suceava. Am făcut un master în drept european”, povestește el.

La primul job, firma care făcea exporturi pentru Ucraina, a nimerit fix într-o problemă de care trebuia să se ocupe: rușii ocupaseră orașul Soledar, unde e cea mai importantă mină de sare. „Patronul a avut nevoie de o persoană care să cunoască și limba ucraineană, dar și legislația, și să poată face legătura cu acei clienți din Ucraina care ar fi vrut să cumpere marfa.” A lucrat cinci luni acolo. „Pot spune că a fost o practică destul de interesantă, pentru că am avut contacte cu comisionari vamali, cu Camera de Comerț, adică tot ce e legat de exportul unor produse.”

În august 2022 a văzut un anunț prin care Fundația ADRA România angaja juriști, psihologi și traducători care să participe la un proiect numit „Speranță pentru Ucraina”. A depus actele necesare, iar în final a fost angajat ca traducător pentru că de juriști era nevoie doar la sediul din București. Apoi i s-a propus să fie lucrător social. 

„Practic, sunt o punte de legătură între activitățile noastre și refugiații ucraineni care sunt în Suceava. Traduc la lecțiile de limbă engleză pentru că profesorii sunt vorbitori de română, iar refugiații n-o știu. Dau și consultanță juridică pentru că știu foarte bine legislația din Ucraina, dar și pe cea din România.”

Le-a explicat oamenilor ce drepturi au în România, le-a vorbit despre protecția temporară pe care au primit-o aici și alte lucruri pe care trebuie să le știe. „Apar multe întrebări legate de programul 50 – 20, dar și de situația pe care au lăsat-o în Ucraina”.

Iosif se descurcă cu salariul pe care îl primește de la ONG, chiar dacă nu-i e ușor. Adevărata problemă e că familia locuiește la Cernăuți. „Se întâmplă să vină și în fiecare weekend, dar și mai rar, în funcție de activitățile pe care le au la Cernăuți. Când mă văd cu copiii e bucurie mare, iar când trebuie să ne despărțim atunci mai și plângem. Copiii spun că le va fi dor de mine. Eu am mulțumirea că îi pot ajuta pe refugiații ucraineni de aici. Oricare dintre noi, refugiații, are speranța că războiul se va termina cât mai curând și vom putea să ne întoarcem la viețile pe care le-am abandonat”.

Iosif povestește și că pentru el n-a fost o surpriză acest război, chiar dacă a sperat să nu se ajungă aici. „Mi-e dor de casă, de familie și sunt mereu cu gândul acolo, la prieteni, rude și locurile natale, care orice-ai face te atrag”.