În 1970, pe măsură ce revista Penthouse a devenit tot mai faimoasă și controversată datorită conținutul ei pornografic, creatorul ei Bob Guccione a lansat o revistă și mai perversă decât cea care arăta sânii și părul pubian al femeilor: una care vorbea despre dorințele femeilor.
Din 1973 până în 1979, Viva a combinat scrieri feministe și reportaje despre grupări anti-viol sau circumcizia feminină cu sfaturi despre sex și imagini care arătau nuditate masculină frontală. A fost prima revistă erotică pentru femei și a avut scopul să deschidă conversații despre sexualitatea feminină și cum a fost aceasta influențată de patriarhat – inclusiv de Guccione.
Stiffed, un podcast de pe iHeartPodcasts, și podcastul Crooked al jurnalistei Jennifer Romolini, au urmărit povestea revistei Viva (nicio legătură cu revista cu același nume din România), cât și felul în care s-a încheiat povestea, după șapte ani de activitate. În emisiunea ei, Romolini a accentuat cât de relevante și radicale sunt aspirațiile revistei și în ziua de azi.
VICE: Cum ai devenit interesată de revista Viva?
Jennifer Romolini: Am fost pasionată de reviste toată viața mea. Am fost îndrăgostită de revista Sassy și am colaborat cu reviste pentru femei timp de zece ani. Când lucram la revista Lucky, scriam un blog zilnic numit eBay Obssessed, despre cumpărături pe eBay.
Într-o zi, pe la jumătatea anilor 2000, am dat peste un număr din Viva. Arăta diferit de orice altă revistă pe care o văzusem. Eu deja îmi pierdusem speranța cu revistele pentru femei. Nu erau cum îmi imaginam eu – erau misogine, prezentau diete și sfaturi despre cum îi poți produce plăcere bărbatului. Viva era cu totul altceva. Deși fusese creată cu treizeci-patruzeci de ani în urmă, părea super modernă și era genul de revistă la care mi-ar fi plăcut să lucrez. Vorbea despre consimțământ, bisexualitate și căsătorii deschise cu câteva decenii înainte ca societatea să discute despre lucrurile astea.
Voiam să înțeleg cum au reușit jurnalistele feministe să deschidă această conversație sub umbrela acestui lord pervers al pornografiei. Mă intriga și personajul Bob Guccione, care deodată nu mai era caricatura macho pe care o știam din media, cât și partenera lui, Kathy Keeton, care a fost la un moment dat cea mai bine plătită dansatoare exotică din lume și a devenit directoarea unei reviste de succes.
DIRECTOAREA REVISTEI VIVA LA EA ACASĂ ÎN NEW YORK, 1974. FOTOGRAFIE DE UPI/BETTMAN ARCHIVE/GETTY IMAGES)
Dacă analizăm istoria revistelor pentru femei, pare că Viva a reprezentat un moment de iluminare care a dispărut în deceniile care au urmat. Ai idee ce s-a întâmplat între atunci și acum? Ești mai optimistă cu privire la revistele contemporane pentru femei?
Cred că există un ciclu al progresului. E o situație ciclică, nu? Facem câțiva pași înainte, apoi urmează un val de revoltă și o luăm înapoi, după care iar ne continuăm drumul spre progres. Progresul s-a oprit din cauza conservatorilor, din cauza lui Reagan în anii '80. Le-am luat interviu unor persoane care erau la restaurant când s-a anunțat decizia Roe v. Wade și au ieșit în stradă să chiuie și să sărbătorească victoria. E înfricoșător și nu sunt deloc optimistă pe subiectul ăsta.
În același timp, generația nouă e mai deschisă spre sex și își exprimă liber sexualitatea și identitatea sexuală. Există mai multe filme porno etice ca niciodată, deși se găsesc greu și nu prea sunt fonduri pentru genul ăsta de conținut pentru adulți. Se vorbește mai mult despre consimțământ și dorințe, femeile nu se mai tem să spună ce le place. Nu le mai interesează să îi facă pe plac bărbatului, bărbatul nu mai e centrul universului lor. Deci da, văd și progrese, dar mă îngrijorează să văd reacțiile unor oameni la aceste progrese.
În primele două episoade, explici cum primul număr din Viva nu s-a ridicat la așteptările femeilor implicate în dezvoltarea conceptului și, cum mai târziu, acestea au găsit o cale să vorbească despre lucrurile importante pentru ele fără ca bărbații implicați să-și dea seama. În ce direcție a mers revista după asta?
Cu toții am lucrat în medii de muncă disfuncționale, cu șefi care au impresia că le știu pe toate și nici măcar nu înțeleg ce fac. Identitatea puternică a revistei Viva i se datorează tocmai lui Bob Guccione. Emisiunea mea urmărește cum au luptat aceste femei puternice cu Guccione și patriarhatul. Prin această luptă, revista a devenit inovatoare, experimentală, radicală și îndrăzneață. Dar lumea nu era pregătită pentru asta.
Așa că s-a ajuns la un punct în care au încercat să construiască un pod. Lumea feministă era divizată în feministele pro-pornografie și cele anti-pornografie, iar cele două tabere erau greu de unit.
Până la urmă, a preluat conducerea Anna Wintour și a scos toate penisurile, iar publicația a devenit o revistă tipică pentru femei. A început să vorbească mai mult despre plăcerile capitaliste decât despre plăcere în sine. Despre cum să pui mâna pe un bărbat și cum să obții o haină de blană. Despre bani. Viva s-a terminat la începutul lui 1979 și a fost reprezentativă pentru acel deceniu.
Vezi vreo urmă de Viva în presa de azi?
Cred că azi nu mai gândim în termeni de reviste de bărbați și reviste de femei. Femeile acelea au încercat să facă un Esquire pentru femei, au vrut o revistă deșteaptă. Lumea nu mai gândește așa.
Când a fost ultima dată când ai cumpărat o revistă? M-am uitat pe site la Cosmopolitan și am văzut multe lucruri progresiste, ba chiar și un articol despre pornografia etică. Dar nu cred că oamenii mai consumă media la fel ca în trecut. Există milioane de emisiuni TV și modalități prin care primesc informații. Nu cred că mai există ceva care să aibă un impact la fel de mare ca Viva.
Atunci de ce e important să spui povestea revistei? Ce speri să obții cu asta?
În trecut, cariera mea s-a concentrat pe înțelegerea femeilor. Toate femeile doreau pe atunci o platformă pentru exprimare și Viva a devenit platforma perfectă în acest sens. Am vrut să spun povestea revistei pentru că este una importantă și curajoasă.
Mi-a plăcut mult să aud cum colaborau femeile cu Bob, cât și între ele. Mi-a plăcut să ascult amintirile lor. În ziua de azi, uităm ușor trecutul. Am vrut ca aceste femei să împărtășească povestea lor cu restul lumii, ca lumea să nu le uite.
Am întrebat toate femeile cu care am stat de vorbă: „Cum te simți cincizeci de ani mai târziu? Ai impresia că toată munca ta a fost degeaba?”. Una dintre ele mi-a răspuns: „Nu, pentru că noi am înfipt un drapel și cineva ca tine l-a găsit.”
