Cum am ajuns să mă bucur de Budapesta după ce nu m-am mai stresat cu banii, munca și sexul

Budapesta din poveștile amicilor veniți la doctorate la Central European University, Budapesta lui Soros, Budapesta imperială, Buda-Dunăre-Pesta, Budapesta băilor publice termale, Budapesta festivalului Sziget de la începutul anilor 2000, Budapesta lui Orbán. Capitala Ungariei are mult mai multe nuanțe decât ar putea părea la prima vedere.

Am ajuns la Budapesta via Timișoara, unde am dat un interviu pentru un job. Atmosfera din gara Keleti e destul de asemănătoare cu cea din Gara de Nord, chiar dacă e mai mică. La ieșire, un bețiv român tânăr, cu ochi albaștri umezi, m-a făcut să-i dau ultima hârtie de 50 de lei ca să scap de el. 

Am luat-o pe jos spre hostelul situat central, unde am ajuns la lăsarea întunericului, transpirat și obosit, în dublul timpului estimat de Google Maps. Am avut însă ocazia să arunc o primă privire în jur, pe bulevarde mari cu clădiri semi-părăginite de secol 19 în stil neoromanic și hoteluri somptuoase Belle-Époque proaspăt restaurate, precum cel care găzduiește celebra New York Café, și străduțe pline de clădiri habsburgice ca niște blocuri joase, cu acoperiș în pantă și curte interioară, și cu fațade ca niște perne de piatră. 

Am rămas cu o impresie amestecată, între decrepitudine nostalgică și eleganță parțial recuperată, îmbâcseală și vitalitate, prosperitate burgheză și golăneală. 

Hostelul se afla în cartierul evreiesc istoric, transformat în ghetou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum e străbătut pe mijloc de un fel de pasaj cu magazine, terase, săli de jocuri și multe fast food-uri. 

Chiar la parterul clădirii era un club de muzică live, dar a trebuit să mă obișnuiesc cu zgomotul pentru că, dacă închideai geamurile, camera devenea rapid tropicală. Cazarea m-a costat 8 euro pe noapte în timpul săptămânii și 16 în weekend. Pentru că stabilimentul unde rezervasem inițial, cu niște luni în avans, a anulat în ultimul moment, agenția de booking mi-a rambursat diferența, așa că pentru prima săptămână am plătit doar 300 de lei. 

Primele zile au fost nasoale. Am plecat de acasă cu un proiect neterminat, așa că a trebuit să iau laptopul cu mine să mai lucrez, dar, bineînțeles, nu aveam nici chef, nici spor. 

În plus, din cauza unui plasture cu ardei iute pe care mi-l pusesem pe glezna umflată și dureroasă, am făcut o iritație și apoi m-am scărpinat până la sânge. Acum, aveam glezna umflată, dureroasă și cu o rană care s-a infectat rapid și pe care trebuia să dau cu unguent cu antibiotic, așa că plasturii tot cădeau. 

Mai neplăcut, cum mi se întâmplă adesea într-un loc nou, nu simțeam nici cel mai mic chef să ies din hostel. În schimb, mă chinuia o horneală intensă și permanentă, apărută din senin. Așa a început o odisee care a durat tot sejurul de două săptămâni, în căutarea escorților de Budapesta accesibili și care nu cer banii înainte, cu care n-o să te plictisesc în detaliu. 

Cu primul, în a treia zi de Budapesta, a fost cel mai nasol. M-a dus într-un cartier departe de centru, într-un apartament golaș și mizer dintr-un bloc comunist, unde m-am jucat cu buldogul lui francez, leit al meu. În absența stăpânului, câinele își făcuse nevoile într-o cameră goală. Apoi stăpânul mi-a făcut un masaj anemic. 

Când să trecem la fapte, a apărut un vecin cu un instalator să schimbe nu știu ce țeavă de la baia care se inunda, așa că am fost blocat în dormitor și silit să vorbesc în șoaptă. Am vrut să mă car, dar nu a acceptat doar jumătate din bani, pe motiv că era cu mine de mai bine de o oră.

În cele din urmă, a fost de acord să terminăm treaba pe loc, în timp ce reparațiile la baie continuau, însă doar cu prezervativ, și m-a îmbrobodit să-i transfer banii pe loc. După asta, mi-am dat seama că nu mai aveam niciun chef să sug un cauciuc. Am insistat să renunțe la el, dar nu a cedat, așa că m-am cărat, extrem de nervos și cu buza umflată. Vreo două zile după aia am fost cătrănit pe faza asta. 

Experiențele neplăcute nu conteneau. În căutarea unei tocane ungurești autentice, m-am trezit într-un restaurant mai de modă veche cu o chestie leșinată care nu-și merita cei 5.000 de forinți. La un târg de prin centru cu dansuri și mâncare mi-am luat altă tocăniță, de vânat, din care n-am putut să mănânc decât câteva guri. La fel dintr-un langoș enorm și fără gust. 

Într-o cofetărie arăbească am mâncat niște dulciuri cu cremă întărite și grețoase, iar într-un magazin am cumpărat niște jeleuri supradimensionate care erau bune, cu aromele lor artificiale și nu foarte dulci, dar vreo trei sute de grame au costat echivalentul a 80 de lei. 

La dracu’, totul la Budapesta costă cel puțin 5.000 de forinți: una-două scoți 13 euro din buzunar la fiecare șaormă și muzeu. Glicemia mi-am dat-o oricum peste cap, în fiecare dimineață îmi era rău și nu reușeam să plec din hostel înainte de prânz, iar uneori abia după-amiaza. 

Amețit de treaba asta cu banii, miile de forinți, sutele de lei și zecile de euro, la un moment dat m-am confuzat complet și am căpătat stilul schizo-paranoid de a cheltui al turistului pierdut în spațiu. 

Am început să mă zgârcesc la câteva sute de forinți, n-am cumpărat niciun bilet de transport cât am stat la Budapesta și am folosit un card turistic expirat ori de câte ori s-a putut sau intram fără bilet, pentru că nu au bare la metrou. 

Am făcut economie la tot felul de chestii absurde, am folosit gelul de duș uitat de alții la baie, am luat toate pliculețele de ceai din bucătăria comună, iar când erau pe terminate, am început să le folosesc la câte două ceaiuri pe fiecare. Mă zgârceam la bacșișuri, în schimb nu aveam mari emoții când lăsam zece mii de forinți la spa sau restaurant sau 25 de mii unui escort, ca un boschetar de lux. 

Într-o dimineață, m-am lăcomit ca pe lângă un mic-dejun israelian într-un restaurant evreiesc să iau și o shakshuka, mai mult din curiozitate și pentru că nu plănuiam să revin acolo. 

Am plecat apoi prin cartier în căutarea unor repere marcate vizibil pe Google Maps. De fapt, nu erau cine știe ce, greu de găsit și unele inaccesibile din cauza restaurărilor în curs, precum o bucată din zidul prin care naziștii au închis ghetoul, care secționa străzi și clădiri, și nu știu ce placă comemorativă. 

Imediat după ce am ajuns într-o sinagogă, a lovit shakshuka și mi s-a făcut rău de la glicemia ridicată și de la căldură și am făcut o mică cădere nervoasă. Am început din senin să delirez ceva cu bietele vaci pe care le căsăpim ca să le mâncăm și am început să plâng de mila lor, așezat pe o banchetă din sinagoga atipică de pe Kazinczy utca, aranjată în stil catolic. 

Într-una din primele zile la Budapesta m-am dus la una din băile publice de tradiție, Rudas, unde am ajuns doar cu o oră înainte de închiderea programului, într-o zi de marți, ziua din săptămână când, aparent, vechea baie publică turcească, construită în 1550, sub ocupație otomană, e rezervată femeilor. 

Am scos cardul turistic de 48 de ore și l-am întins hotărât, dar cei de la intrare mi-au explicat mai mult prin semne că nu mă scutea de plata biletului, primeam doar o reducere. Când au verificat pe computer, cardul nu mai era valabil. Am ridicat din umeri și am plătit totuși un bilet întreg pentru acces în zona welness-spa, 5.500 de forinți, aproape 75 de lei.  

Aici erau mai multe saune uscate și cu aburi, la diverse temperaturi, începând cu 40-50 de grade și până la 90-110. În sauna umedă de 90-110 grade, unde aburul era atât de dens că nu vedeai decât vagi contururi de bărbați ofiliți și aerul ardea nările, nu puteai sta mai mult de câteva minute. Eu m-am încăpățânat să stau de două ori câte un minut, numărând secundele. 

În scurt timp, mintea a început să caute disperată o soluție de evadare și să delireze ușor, iar în lumina roșie prin care se vedeau contururi de trupuri am avut o viziune de infern, nu departe de unele tripuri pe legale, când totul se încarcă cu semnificații dincolo de realitatea obișnuită. 

Mi-am revenit în sauna cu sare și aromaterapie, dar când să mă relaxez și să-mi clătesc ochii cu tineretul local, am fost anunțați că trebuie să eliberăm centrul, cu 15 minute înainte de ora oficială de închidere. 

Nici baie ca lumea n-am apucat să fac, hamamul (baia turcească) istoric nu l-am văzut, nici la piscina cu panoramă peste Dunăre n-am fost, nici apă din celebra fântână cu proprietăți curative din curtea băilor Rudas n-am băut, ba chiar la ieșire am constatat că mi se terminase apa și muream de sete. 

Am început să înjur orașul, cu clădirile lui negre, jegoase, cu tencuiala căzută și acoperișuri ruginite, cu hoardele lui de turiști și petrecăreți gălăgioși și escorții lui scumpi și țepari. „Ce dracu’ au făcut ăștia treizeci de ani, n-au avut timp să renoveze centrul ăsta?”, înjuram în gând, fără să mă mai gândesc la București. Am ieșit cu greu din starea asta și din cartierul evreiesc. 

La frumoasa sinagogă de pe strada Dohány, un reper local, cu arborele din curte cu patru sute de mii de frunze de metal pe care sunt gravate numele evreilor maghiari uciși de naziști, am ajuns sâmbăta, deci era închisă. Am fotografiat copacul vieții printre zăbrele și m-am dus la catedrala Szent István. 

Aici slujise de dimineață Papa Francisc, pentru că era în vizită în oraș. Am putut urca în turnul amețitor de înalt, unde am avut prima vedere panoramică asupra orașului, dar catedrala propriu-zisă era închisă pentru restul zilei. Papa avea să fie prezent a doua zi de dimineață în piața de lângă clădirea Parlamentului, o imensă dantelărie neogotică din piatră, cu turle și turnulețe, construită la 1900, în replică la Parlamentul britanic. 

Am mers până acolo în aceeași seară. Tramvaiele fuseseră deturnate și pe linia lor erau parapete metalice, piața era împărțită pe zone, începând cu spațiul generos din fața scenei imense, acoperit cu rânduri de scaune și deja închis. În jur era plin de lume, iar din loc în loc, pâlcuri de polițiști și gardieni. 

Mi-am găsit un motiv să mă mobilizez de dimineață și mi-am pus în gând să asist la slujba și cuvântarea papei de a doua zi, chiar dacă în România nu m-am obosit să mă duc să-l văd. Am citit pe net în seara aia că tocmai se găsise să comenteze ceva despre pericolul „ideologiei de gen” în Ungaria conservatoare și homofobă care abia ce realesese Fidesz cu un an în urmă. 

Pe 31 aprilie m-am trezit cu chiu cu vai la 9, când începea oficial evenimentul, am ieșit în viteză și am luat un troleibuz două stații, până la câteva minute de mers de jos de piață. Doar că întreaga zonă era acum baricadată și păzită intens din toate direcțiile. 

M-am resemnat și, în cele din urmă, am rămas alături de o mulțime de oameni în Parcul Libertății din apropiere, unde trona un ecran masiv, și i-am ascultat pe unguri cântând toți în cor, acompaniați de orgă și o întreagă orchestră live,  ceea ce mi s-a părut destul de impresionant. 

În scurt timp, ceremonia s-a terminat și publicul a început să se scurgă încet încet, s-a dat drumul și în zona închisă, dar nici vorbă să se poată vizita Parlamentul, iar întreaga mulțime, zecile de mii de budapestani și turiști, s-a revărsat în tot orașul. Orașul fără steaguri curcubeu, plin de unguri catolici familiști, cărora papa le dădea apă la moară cu discursul lui pacifist. 

Era duminica de dinainte de 1 mai, weekend prelungit, iar Budapesta era irespirabilă. Cred că am lăsat să treacă, pline până la refuz, vreo 7 sau 8 autobuze din fața Academiei de Științe către Castelul Buda, unde îmi propusesem să ajung și eu pentru prima dată. 

În cele din urmă, am ajuns cumva pe celălalt mal, am profitat din nou de cardul meu turistic neactivat ca să mă sui într-un minibus, în loc să dau alți 5.000 de forinți pe funicular, și am ajuns sus pe dealul Buda, unde m-am fâțâit pe la biserica Mátyás și am făcut aceleași poze cu Dunărea și Pest văzute de sus ca sutele de turiști care fojgăiau pretutindeni. 

Am apucat să mă mai plimb puțin pe străduțele din cetate, până pe la cinci, când practic nu se mai putea intra în muzeele de la castel, și sătul de căldură și de viermuiala din jur, am decis să mă întorc la hostel să mă odihnesc puțin, înainte de a-mi face programul de seară. Nu m-am mai urnit din pat în ziua aia. 

Nici a doua zi, de 1 mai, nu am ieșit până târziu. Dorința de vizitat mă părăsise de tot. Mi-am imaginat că orașul e și mai plin de 1 mai decât în ziua precedentă. 

După-amiază am găsit pe Romeo un tip care oferea masaj profesionist la un preț decent: vreo 50 de euro, cu finalizare. Masajul a fost de excepție, atât de eficient, că două zile după aia m-a durut spatele ca de febră musculară, ceea ce nu mi s-a întâmplat nici după fizioterapie. De restul nu mai comentez. Dar am lăsat ziua să treacă fără să forțez. 

De a doua zi am luat o serie întreagă de decizii, aproape fără să le conștientizez pe unele. 

În primul rând, am decis să nu mai încerc să muncesc, sursa principală de stres, care îmi strica vacanța. Am lăsat toată treaba pe când aveam să ajung acasă, chiar dacă era ultimul moment, și i-am scris tipului care coordona proiectul să întreb dacă pot să întârzii puțin, ocazie cu care am realizat că făcusem o confuzie și deadline-ul era mai târziu. Aveam tot timpul să termin. 

Apoi, am hotărât să nu mai caut sex cu disperare. Nu am renunțat să intru pe Grindr și pe Romeo, dar nu am mai pierdut ore la rând cu asta, pentru că nu am mai stat la discuții cu intenția de a mă vedea cu cineva pe loc. 

În fine, am decis să prelungesc șederea cu încă două zile, iar ulterior cu încă una și încă una, cu cât a fost nevoie ca să văd și să fac ce îmi doream să văd și să fac, dar nu pe fugă și dându-mi sufletul , chiar dacă într-un final asta a însemnat să stau două săptămâni la Budapesta în loc de una. 

Și, în cele din urmă, era cazul să nu mă mai stresez cu banii, să cheltui pentru ce am nevoie, urmând să văd eu la întoarcere ce-o să fac tot restul lunii. Also, no more mister nice guy: dacă ungurii erau puși să mă facă la portofel, aveam s-o ard și eu bulangiu când nu-mi convenea ceva. 

Mi-am dus toate hainele la spălătorie și am umblat o zi într-un tricou de dormit lărgit la gât și pantaloni scurți de trening, apoi i-am dat cămășile și trei mii de forinți menajerei de la hostel să mi le calce. 

Ce-a urmat a fost mult mai okay și n-a durat mult să mă sucesc cu 180 de grade în ce privește orașul. Am început să mă familiarizez cu cartierele și să mă orientez cât de cât, și am descoperit zona enormă centrală aproape complet reabilitată, cu promenada la Dunăre, Parlamentul fără garduri și mii de turiști, străzile ultra-elegante și parcurile din jur. Budapesta e o bijuterie. 

M-am întors la sinagoga de pe strada Dohány, am vizitat-o ca lumea și am pozat copacul vieții de aproape un milion de ori, să-i ajungă. La Sf. Ștefan am plătit două mii de forinți ca să casc ochii la interiorul copleșitor, halucinant al catedralei. 

Am făcut o croazieră seara pe Dunăre, cu vin de Tokaji și bufet, și am stat pe puntea superioară, deși plătisem bilet pentru cea inferioară. 

Am descoperit în apropiere de hostel Ghetto Gulash, unde am lăsat ceva bani, dar gulașurile și tocanele sunt ce trebuie, cu ingrediente de calitate, pe rețete tradiționale, dar prezentate modern, cu cel mai fraged vânat și găluște cu trufe. 

Am petrecut o după-amiază senină pe dealul Gellert, și chiar dacă citadela istorică era închisă pentru reabilitare radicală, am putut poza monumentul Libertății și am bătut toate aleile șerpuitoare ale parcului de pe deal, cu panorame breathtaking. 

Într-un loc de genul ăsta a intrat în vorbă cu mine o tipă în jur de treizeci de ani, o budapestancă amabilă cu un turist care mergea evident cu dificultate, dar se cațăra prin toate locurile. Melania, care lucrează în domeniul financiar pentru o companie IT, a rămas cu mine toată ziua, m-a ajutat să fac nenumărate poze în care să apar și eu și mi-a arătat cu degetul în aer: „acolo e Teatrul Național, ăla e stadionul nou, acolo e Piața Mare și vizavi o străduță pe care nu trebuie s-o ratezi, acolo e o zonă industrială etc.”

Am coborât amândoi dealul până la mânăstirea din grotă, în timp ce ea îmi povestea cum se juca acolo în copilărie și eu încercam să prind un liliac în poză, și jos, la băile Gellert, am invitat-o la o bere, dar a spus că se grăbea acasă și am luat-o fiecare pe drumul lui. 

Am luat la rând muzeele importante, cel nou de etnografie, într-o clădire în formă de arc, pe jumătate îngropată, micuțul dar superbul muzeu de artă contemporană, care mi-a plăcut mai mult decât Tate Modern, Muzeul de Arte Frumoase, cel de istorie. 

La Muzeul Național am făcut-o cu ou și cu oțet pe o recepționeră care nu-mi spusese de la început că se putea fotografia doar dacă plăteai extra și îmi zisese că nu era nicio expoziție temporară, când la final am descoperit că ditamai expoziția anunțată la intrare era deschisă, și mi-a zis că pot intra fără să mai plătesc. 

La Galeria Națională de la Palatul Buda am avut un moment de emoție intensă la întâlnirea neașteptată cu un pictor maghiar obscur, baronul László Mednyánszky, pictor realist aristocrat care a trăit printre cei din păturile joase ale societății și a pictat țărani, soldați și vagabonzi. În fața unui vagabond schițat murdar pe o pânză plină de marouri, m-am simțit brusc copleșit de milă și de disperarea personajului. 

La Széchenyi, grandioasele băi termale habsburgice din parcul central, am prins vreo două ore într-o după-amiază. Bandajele de la gleznă s-au dus dracului rapid, dar așa am descoperit că dacă îmi țineam glezna cu rana infectată în dreptul lor, nu mă mai mânca. 

M-am întors în Buda, într-o zi din săptămână când nu era nici pe departe la fel de plin de vizitatori, și am petrecut o zi întreagă în orășelul ca din povești. 

În seara aia, la coborârea de pe deal, printre biserica Sfânta Ana și Biserica Reformată, am avut din nou un moment de grație, ceea ce am început să numesc traveler’s high. Clopotele ambelor biserici s-au pornit pe cântat, în timp ce eu ieșeam dintre străduțele abrupte pline de căsuțe elegante și ajungeam pe malul Dunării, vizavi de Parlamentul aprins ca un brad de Crăciun. 

Parlamentul în sine părea imposibil de vizitat, pentru că era full la toate orele cu cinci-șase zile în avans. Dar într-o bună dimineață am intrat pe site la întâmplare și se eliberaseră niște locuri chiar pentru ziua respectivă, cu ghid în italiană. Am rezervat oricum, iar la vizită am folosit ghidul audio în engleză. 

Am făcut poze, de la distanță, până și în sala unde fotografiatul este interzis, pentru că acolo sunt păstrate simbolurile sfinte ale monarhiei maghiare, coroana lui Szent István, globul cu cruce și sceptrul, înconjurate de statuile regilor maghiari, dintre care trei regi ai Transilvaniei. La un moment dat, am aflat că Transilvania rămăsese singurul teritoriu neocupat al statului maghiar, celelalte fiind sub turci și austrieci. Mattias Corvinus, am aflat cu stupoare, s-a născut la Cluj și probabil are și origini românești. 

În seara dinaintea plecării am avut ceva noroc, într-un final, și cu escorții. Ca prin minune, în ziua aia vorbisem cu mai mulți tipi unul și unul, toți relativ disponibili și cu vreo doi mă înțelesesem și la preț. 

M-am văzut cu un ungur în jur de 26 de ani, înalt și viril – în poze, mai puțin în realitate –, și am zis să încerc și genul ăsta, cu care rareori am de-a face. Experiența a fost okay mai ales pentru că atitudinea lui a fost nepretențioasă și atentă, chiar dacă tipul, mai înalt decât mine, destul de păros și atletic, nu era neapărat genul meu, și mă cam intimida. Cert e că după aia am cam regretat că nu-l așteptasem pe un altul, un student subțirel cu freză grunge și corp fibros și fin ca de delfin. 

În ultima zi n-am mai fost atât de norocos, m-am dus la piața mare, dar s-a dovedit închisă duminica. Am bătut însă insula Margit, care mi s-a părut o grădină edenică, de sus până jos. 

Am ajuns la tren cu sufletul la gură, strângând tare papornița cu palinca de 30 de euro și cârnați picanți, cu două minute înainte să pornească. 

Cum n-apucasem să-mi iau de mâncare, iar drumul a durat 16 ore și în tren nu se putea cumpăra nici măcar o sticlă de apă, seara am mâncat jumătate de cârnat cu niște brânză ungurească, în cușetă, la lumina mobilului și în compania unui american simpatic, la care nu m-am dat deloc. The End.