Documentarul este regizat de Eugene Buică (actor, regizor și profesor de actorie în State) și urmărește viața familiei sale și destrămarea acesteia.
Timp de peste 20 de ani, Eugene și-a filmat părinții, atât în SUA, unde au emigrat în timpul comunismului, cât și în România, unde au revenit la ani distanță.
Regizorul și-a dedicat ultimii 25 de ani acestui film, iar rezultatul este unul dulce-amărui, uneori tragic, dar nu lipsit de esența balcanică.
„Mrs. Buică” este nominalizat la premiile GOPO la două categorii, Best Documentary și Best Debut Film.
Sinopsis-ul oficial:
În anul 1973, Ioana și Petre Buica, împreună cu cei doi fii, George și Eugene, emigrează în America. Îi descoperim 15 ani mai târziu: Ioana și Petre sunt stabiliți în New York, Eugene în Los Angeles, iar George s-a reîntors între timp în România.
Familia se reunește la București în 1998 pentru a participa la nunta lui George. În această vizită, Eugene și părinți săi locuiesc împreună într-un apartament dintr-un vechi bloc comunist, iar imaginile surprinse vorbesc de la sine despre dinamica familiei.
Ioana este cea care declanșează de cele mai multe ori conflictele și este responsabilă pentru haosul general, acuzându-l în pemanență pe Petre de infidelitate și sugerând chiar lucruri mult mai grave de adevărul cărora nu putem fi siguri.
Doamna Buica este fascinantă – este un performer desăvârșit, reușește să fie distractivă și șocantă pe parcursul unei singure replici. În plus, adoră șă fie filmată, iar camera o iubește.
George, fratele lui Eugen, este un mister: tăcut, își ignoră complet familia la nuntă sau oriunde atundeva. Petre, tatăl celor doi, încearcă să pară că e bine, deși natura lui este explozivă și, în plus, a fost diagnosticat cu cancer.
În cele din urmă, Ioana și Petre se despart, în urma unui scandar de proporții.
Anul 2000: Eugene își vizitează în New York părinții divorțați și reușește să filmeze cu fiecare în parte un interviu clasic. Ambii sunt fermecători – adevărați maeștrii ai manipulării, dar totodată vulgari, cruzi, șocanți și labili. Dar întotdeauna vorbesc din suflet.
La câteva săptămâni de la moartea lui Petre, Ioana pleacă într-o croazieră în Alaska unde îl întâlnește pe viitorul ei soț, Paul, un doctor stomatolog de origine română. La scurtă vreme după nuntă, el o părăsește si astfel, căsătoria se destramă.
Suntem în 2015 și Ioana se stabilește în România. Nu se simte bine și este aproape de nerecunoscut, fiind și ea diagnosticată cu cancer. Cu toate că Eugene insistă ca ea să facă tratamentele și să-l însoțească îl Los Angeles, pentru a o îngriji, Ioana refuză, spunând „Aș fi continuat să lupt dacă mi-ai fi dăruit nepoți.”
Deși e dureros să o vedem pe Ioana cum se degradează, îi putem observa schimbarea de stare și felul în care se luminează când Eugene îi arată filmările cu ea de pe vremea când era în cea mai bună perioadă a vieții, în 1998. Ioana îl roagă pe fiul său să păstreze materialul filmat și să își amintească de ea atunci când nu va mai fi.
Privitorii sunt invitați în intimitatea unui cuplu obișnuit, dar nu mai puțin disfuncțional, în timp ce pot observa rădăcini ale neamului nostru românesc. Regizorul a fost profund marcat de familia lui, dar curajul de a prezenta public asta, prin ochii lor, i-a adus și vindecarea de care avea atât de multă nevoie.
Am stat de vorbă cu Eugene despre parcursul lui în acest documentar, cât și viața lui din prezent, odată reîntors în țară.
Povestește-mi puțin de ce ai vrut să faci acest film și cum te-ai simțit după ce a fost gata
Adevărul este că NU am vrut să-l fac, cu toate că nu știam cât de dificil va fi montajul. Am tot încercat să mă simt OK cu mine, fără să-l fac, iar până la urmă l-am făcut din obligație - față de părinți, față de ce am filmat, dar și de povestea ascunsă acolo. Și dacă mor de COVID, mă gândeam, se va duce și tot brutul ăsta, și chiar ar fi păcat.
Care au fost așteptările tale de la acest documentar și cum ți se pare că a fost primit de public?
Odată ce l-am terminat, voiam să fie văzut de mulți oameni, cu speranța că vor avea o experiență viscerală, așa cum încă am și eu. Voiam ca oamenii să vadă un film bun, fără să-i educ, să le arăt sau să le cer simpatie.
N-am avut așteptarea nici că vor rămâne în sală până la finalul filmului. Dar a fost foarte bine primit de public și cu multă căldură. S-a plâns, s-a râs, iar unii dintre oameni au venit de mai multe ori să-l vadă, chiar alături de membri ai familiei lor. Nu mă așteptam deloc la asta. Însă m-am așteptat ca pentru o parte din public filmul să fie prea intim, prea aproape, prea mult, și așa a fost.
Ai spus că ai trecut printr-un proces de maturizare, dar și de vindecare, odată cu acest film. Vorbește-mi despre asta:
Da, maturizarea vine de la faptul că în timp ce filmam, am început să renunț la așteptările mele de a primi ceva de la părinți, ceva ce nu am primit în copilărie, sau de a îndrepta sau schimba ceva din copilărie, prin interacțiunile mele cu ei, ca adult.
Filmul a devenit mai important ca propria mea victimizare. Și chiar de aici a venit și vindecarea de care mă întrebi. Până la urmă, orice act creativ este singura vindecare reală pe care o cunosc.
Cum îți privești părinții după acest film?
Cu dragoste și compasiune, în primul rând, și, în al doilea rând, sunt recunoscător pentru tot ceea ce au făcut, inclusiv pentru talentul lor în fața camerei.
Ce le-ai transmite oamenilor care au avut parte de dinamici de familie asemănătoare?
Adevărul vostru din familie, ORICARE ar fi, nu este o slăbiciune, sau ceva de ascuns, chiar este singura sursă reală a puterii voastre individuale.
Care sunt lecțiile pe care le-ai învățat de la mama ta?
Că dragostea poate să existe fără să încerci să schimbi pe cineva.
Dar de la tatăl tău?
Minciunile nu funcționează niciodată.
Ai fost rugat la un moment dat să-i descrii pe ai tăi și ai spus „sunt așa cum sunt ei”, însă, totuși, dacă ar fi să faci o scurtă analiză a mamei, dar și a tatălui – ce ai spune despre fiecare în parte, cum au fost ei?
Mama a fost plină de viață, o actriță talentată la cel mai înalt nivel, dar și cu partea rea care vine la pachet. Partea tragică este că nu a avut oportunitățile și libertatea în viață, pe care le-ar fi avut, dacă ar fi fost născută în ziua de azi. Tata a fost un om șarmant, ascuns, dependent, dar dedicat familiei lui, în modul său. Nu pot spune că l-am cunoscut.
Până la urmă, de ce filmul poartă numele mamei tale – a fost legătura cu ea mai puternică?
Da, mi-am dorit ca filmul să fie un omagiu adus mamei mele, cu toate că și tata este un personaj central. Mama și-a dorit toată viața să fie actriță, iar prin documentarul ăsta a devenit una, și chiar a jucat în săli pline, în ultimele luni.
Educația primită și modul vostru de interacțiune în familie a avut un impact asupra vieții tale - regreți ceva?
Nu pot spune că regret ceva. Sunt recunoscător că sunt ok și că am reușit, cât de cât, în viață. Dar am pierdut mult timp, poate chiar decenii, cu activități și oameni care nu-mi făceau bine.
Simți că ți-ai dat seama la timp de moștenirea benefică pe care ai primit-o de la ei - în ce sens?
Nu, cred că mi-am dat seama foarte târziu. A durat multă vreme să apreciez ce am de la ei, și să fiu mândru de eforturile lor. Nu pot compara copilăria mea cu copilăria altora. Au făcut TOT ce este posibil cu ceea ce au avut, și a durat mult timp nu doar să înțeleg asta, dar și să accept.
De ce te-ai restabilit în România și cum ți se pare viața de aici?
Sunt multe motive, iar unul dintre ele este că America nu mă mai stimulează din punct de vedere artistic. Aici este mult mai interesant pentru mine, să învăț lucruri noi și să întâlnesc oameni interesanți tot timpul. Apoi, sunt foarte aproape de toată Europa, și mă simt liber, din toate punctele de vedere. Viața de aici mă satisface, chiar cu problemele de care mă plâng, doar că acum au devenit problemele „noastre.”
Simți că ai loc în industria de film din România? Plănuiești să mai lucrezi la ceva nou?
Adevărul este că nimeni nu m-a invitat în industria de film din România, sau nu mi-a spus „bine ai venit”, înainte de micul succes al documentarului „Mrs. Buică.” Înțeleg că plăcinta este mică, și în câte bucăți se poate tăia? În același timp, am întâlnit și oameni deschiși care m-au uimit cu generozitatea lor. Da, am început să scriu ceva nou, de data asta un „feature film.”
Care este partea care ți-a rămas la suflet din documentar?
Mi-a rămas la suflet faptul că ei, cu toată suferința lor, deoarece n-au avut vieți ușoare, puteau să râdă, chiar în mijlocul unui scandal, și să ne facă și pe noi să ne recunoaștem, și să râdem cu ei.
Ce te-a durut cel mai tare cât timp ai lucrat la documentarul ăsta?
Teama că nu-i voi da de capăt, că nu o să rezolv povestea, că niciuna din cele 21 de versiuni nu e destul de bună, dar cel mai tare m-a durut dorul de ei. Mi-au lipsit enorm, dar acum sunt cu mine la fiecare proiecție.
De ce crezi că ar fi bine ca românii să vadă acest film?
Ar fi bine să-l vadă, chiar dacă-i va deranja pe unii, deoarece este povestea noastră ca popor, și ca o cultură. Nimeni nu ar putea să spună că ei nu au nimic de-a face cu oamenii ăștia de pe ecran. Ar putea spune, dar nu ar fi adevărat.
Apropo de asta, crezi că filmul spune ceva despre noi ca români, ce?
Nu pot să mă exprim cu încredere, fiindcă nu cunosc destul de bine cultura românească vizavi de alte culturi sau măcar vizavi de culturile din fostul bloc estic comunist. Cred că spectatorii care trăiesc aici ar ști mai bine.
Despre Eugene:
Eugene Buica s-a născut în București, iar la vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu familia la New York. După ce a absolvit Universitatea din Pennsylvania, a frecventat cursurile The Neighborhood Playhouse În N.Y., unde l-a avut ca profesor de actorie pe legendarul Sanford Meisner.
Ca actor, Buica a avut roluri în peste 50 de piese de teatru, filme, seriale de televiziune și reclame. Apariții notabile pe scena tearelor includ The Sound of Music pe Broadway, Coriolanus la McCarter Theater din Princeton sau The Swan la Lincoln Center în Manhattan.
În ceea ce privește filmele, menționăm Glass Necktie, The Group, Merchants of Venus, Float, și, cel mai recent, Jolt cu Kate Beckingsale, iar ca seriale: ER, Goode Behavior, Days of Our Lives sau Becker.
Între anii 2000 și 2019 Eugene a fost Director artistic și Fondator al facultății de actorie The Acting Corps, de care au beneficiat atât comunitatea americană, cât și cea internațională, pregătind un număr de peste 4700 de actori.
Buica a scris, produs și jucat în episodul pilot al serialului de comedie The Romanian/Românul. După 24 de ani de la prima filmare, finalizează (în 2022) montajul filmului documentar Mrs. Buica, ce se concentrează pe familia sa.
