Cu o carieră de peste două decenii în televiziune, Sue Hincenbergs a produs și editat emisiuni premiate, de la sitcomuri pline de haz la formate de lifestyle urmărite zilnic de milioane de telespectatori. A fost redactor pentru două show-uri naționale, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, înainte de a face o schimbare radicală: a renunțat la camerele de filmat pentru a scrie povești. Rezultatul? Un debut literar spectaculos.
Romanul „Planuri de pensie” (The Retirement Plan), publicat în 2025 și devenit rapid #1 National Bestseller, a cucerit publicul și critica printr-un amestec irezistibil de umor negru, suspans și emoție autentică. Cartea spune povestea unor femei trecute de prima tinerețe care, între prietenie, deziluzii maritale și… planuri de crimă, descoperă o formă neașteptată de libertate.
Tradus recent în limba română de George Arion Jr. și apărut la Crime Scene Press, romanul a fost întâmpinat cu entuziasm de cititorii din România, confirmând că literatura crime cu protagoniste feminine traversează un moment de glorie internațională. Cu o voce proaspătă și un sarcasm delicios, Sue Hincenbergs reușește să transforme disperarea cotidiană într-o comedie noir savuroasă despre alegeri greșite, prietenii solide și reinventare târzie.
În interviul de mai jos, autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre cum e să debutezi la 60 de ani, despre moralitatea discutabilă a eroilor săi și despre rolul salvator al râsului chiar și în cele mai întunecate povești.
Care a fost cea mai dificilă scenă de scris în The Retirement Plan?
Scena în care cei patru bărbați discută pe barcă despre căsniciile lor. Nu era absolut necesară pentru firul narativ, dar am simțit că dacă cititorii le-ar înțelege motivațiile, personajele ar avea mai multă profunzime.
Știam cum vorbesc femeile între ele, dar nu eram sigură cât de mult s-ar confesa bărbații prietenilor lor, așa că am scris scena și apoi le-am cerut soțului și fiilor mei părerea.
Povestea are un puternic sentiment de justiție și răzbunare – crezi că personajele sunt îndreptățite în deciziile lor?
Oricât de grea li s-ar fi părut viața, nu cred că poți justifica decizia soțiilor de a-și ucide bărbații pentru banii din asigurare. În mod similar, nici decizia soților de a se apuca de infracțiuni nu a fost cea mai bună alegere.
Singura formă de „justiție” justificabilă este cea aplicată lui Farid, The Fiscal Falcon, pentru că singura lui preocupare erau banii – și era crud cu un câine.
Pe scurt: oricine este rău cu animalele merită tot ce i se întâmplă.
Soții nu sunt doar victime – au și ei secretele lor. Cum ai dezvoltat această linie narativă paralelă?
Căutam o modalitate realistă prin care soții ar fi putut face milioane, iar, din păcate, dacă nu câștigi la loterie sau nu ești un geniu în tehnologie, aproape sigur trebuie să apelezi la crimă. Mă gândeam la un caz de delapidare când am citit o știre despre patru cupluri și un cazinou.
Furtul din cazinou s-a întâmplat cu adevărat. Totul în carte este inspirat din ceea ce s-a petrecut efectiv în Florida – singura diferență e că, în realitate, bărbații au fost prinși pentru că au cheltuit banii furați pe case, mașini și studii plătite în avans pentru copii.
Ce rol crezi că are umorul în literatura polițistă de azi?
Citesc multe thrillere și romane de suspans fără niciun strop de umor – doar acțiune intensă și rapidă. Îmi plac, dar ador momentele în care pot și să râd. Cred că umorul ridică nivelul oricărei povești.
Ca în filmul Die Hard cu Bruce Willis – un film plin de tensiune, dar când el se târăște prin conducte, plin de răni, și spune: „Vino la coastă, ne vedem, bem ceva, ne distrăm puțin…” – acel moment m-a cucerit complet.
Personal, cred că e loc pentru umor în orice gen.
Ți-a fost teamă că cititorii ar putea considera soțiile prea extreme sau lipsite de empatie?
Da, mi-a fost. Am încercat să arăt că femeile se simțeau prinse într-un cerc vicios al disperării și că uciderea soților părea singura lor șansă la fericire. Am sperat ca cititorii să le placă suficient cât să își dorească să fie fericite, chiar dacă urmau să facă niște lucruri nebunești pentru asta.
Care a fost personajul tău preferat de scris și de ce?
Mi-a plăcut complexitatea lui Hector, asasinul. Faptul că are o viață violentă și secretă, dar totuși își împăturește hainele soției. Și că e un excelent observator al oamenilor.
Romanul este plin de femei puternice – ai intenționat să scrii o poveste polițistă cu tentă feministă?
Se spune „scrie despre ceea ce cunoști”, iar eu mi-am petrecut cariera lucrând în televiziune, în echipe formate în mare parte din femei. Mai ales în ultimii ani, pe măsură ce tot mai multe femei au urcat în ierarhie. Așa că, în mod natural, cunosc doar femei puternice, solidare și pline de umor.
Fiecare dintre cele trei femei are o personalitate distinctă. Te-ai inspirat din persoane reale?
Da, din prietenele noastre vechi și din câteva colege. Cineva întârzie mereu, cineva e obsedată de bani, cineva e foarte empatică, iar altcineva spune adevărul verde-n față, chiar dacă rănește.
Dar ne placem reciproc și ne acceptăm atât calitățile, cât și defectele. Aș spune că personajele feminine sunt o combinație a femeilor din viața mea.
Te-ai gândit la o adaptare cinematografică în timp ce scriai?
Nu mi-am dat seama atunci, dar da, practic scriam „pentru film”. Așa gândesc. Oricât aș citi, iubesc să fiu prinsă într-un film sau serial bun — mai ales cu criminali simpatici, genul meu preferat.
În timp ce scriam The Retirement Plan, vizualizam fiecare scenă pe ecran. Îmi doream ca cititorii să simtă aceleași mici tresăriri de entuziasm pe care le am eu când urmăresc o scenă reușită într-un film.
Debutul tău a fost achiziționat cu un contract de șase cifre și opționat pentru film. Cum a fost experiența?
Și după doi ani, încă mi se pare incredibil. Țin minte cum m-am uitat în oglindă, cu gura căscată, gândindu-mă: A funcționat!
A fost o experiență extraordinar de reconfortantă – dovada că lucrurile bune se pot întâmpla și viețile se pot schimba… dacă ai curaj să încerci.
Șansele erau împotriva mea: să termin cartea, să fie bună, să găsesc un agent, să fie vândută, publicată, apoi opționată pentru film. Care erau șansele?
Și totuși, s-a întâmplat. Dacă s-a întâmplat pentru mine, se poate întâmpla pentru oricine – atâta timp cât încearcă.
Ai început să scrii romanul de debut la 60 de ani. Ce sfat ai da cuiva care începe mai târziu?
Aș spune că, în scris — sau în orice — singura garanție este aceea că, dacă nu încerci, nimic nu se va întâmpla.
Un sfat mai concret: găsește cititori obiectivi (nu prieteni sau membri de familie), ascultă feedback-ul (mai ales dacă mai mulți oameni spun același lucru), citește manuale „cum să scrii”, dar nu te descuraja dacă nu le înțelegi (eu n-am înțeles multe), și fii pregătit să evoluezi (eu am scris două cărți slabe, în stiluri sau genuri diferite, înainte să scriu asta).
La ce lucrezi în continuare? Plănuiești un sequel pentru The Retirement Plan?
The Retirement Plan este despre oameni în vârstă (~60 de ani) care fac lucruri rele; pentru cartea a doua, am redus vârsta la ~40 de ani. Mă gândesc la mame și tați la vârsta mijlocie, care fac și ei lucruri greșite în cartierul lor. Personal, îmi place mult când oameni simpatici sunt prinși în circumstanțe cumplite. Romanul următor este programat să fie publicat la începutul anului 2027.
