În lumea producțiilor care îmbină perfect imaginea cu sunetul, muzica devine adesea personajul invizibil care dă profunzime fiecărei scene. Astăzi avem ocazia să explorăm culisele acestui proces alături de Antony Genn, compozitor și supervizor muzical creativ, cunoscut pentru contribuția sa la universul sonor al producției „Peaky Blinders: The Immortal Man”. Cu o experiență vastă în industrie și o sensibilitate artistică aparte, Genn reușește să transforme emoția în sunet și să dea identitate muzicală unor povești memorabile. În acest interviu, vom descoperi cum a luat naștere coloana sonoră a acestui proiect, ce provocări a întâmpinat și cum se construiește atmosfera care captivează milioane de spectatori.
Când vine vorba de crearea unui peisaj sonor, Peaky Blinders nu a jucat niciodată la sigur. Amestecul său de partituri întunecate și inserții muzicale brutale reflectă frământările interioare și exterioare ale poveștii. În timp ce majoritatea dramelor de epocă preferă un acompaniament muzical politicos, serialul Peaky Blinders a ales drept temă „Red Right Hand”, piesa zguduitoare a lui Nick Cave and the Bad Seeds, și a făcut inimile spectatorilor să o ia razna cu injecții de adrenalină oferite de trupe precum Arctic Monkeys, Radiohead și The White Stripes.
„Când mă gândesc la Peaky, mă gândesc la un grup de oameni imperfecți, care trăiesc cu traume într-un mediu și într-o epocă îmbibate de sânge și mizerie”, spune compozitorul și supervizorul muzical creativ Antony Genn. „Este violent, pe dinăuntru și pe dinafară, iar ei aleg să se trateze singuri, așa că totul e dat peste cap, e ca într-o lume de drogați. Ultimul lucru pe care îl vrei pe coloana sonoră a Peaky Blinders este muzică ce sună perfect. Sunt obsedat de muzica din filmele anilor ’70. Oameni ca Michael Small, care a creat coloana sonoră la „Klute” și ”Maratonistul”. Și David Shire [„Toți oamenii președintelui”, „I se spunea Zodiac”]. Jerry Goldsmith pentru „Cartierul chinezesc”. Coloane sonore în care simți umanitatea, simți imperfecțiunea, simți imprevizibilitatea.”
Născut în Sheffield, Genn și‑a început cariera muzicală cântând la bas pentru Pulp, apoi a plecat în turneu înainte de a face parte din prima formulă a trupei Joe Strummer and the Mescaleros. A compus și înregistrat piese alături de artiști atât de diverși precum The Stone Roses, Brian Eno, Robbie Williams, Jarvis Cocker și Scott ‘Walker’ Engel, iar în film și televiziune are în palmares coloanele sonore pentru „The King” (2017), „În căutarea dragostei” (2013) și episodul „Un moment marca Waldo” din serialul „Oglinda neagră” (2013). Are și un trecut alături de Peaky Blinders: în sezonul 4, după ce a primit un telefon de la „obsedatul de muzică” Cillian Murphy, Genn și partenerul său creativ de multă vreme, Martin Slattery, s-au alăturat serialului în calitate de supervizori muzicali creativi, coordonând partitura și toate alegerile muzicale. La fel stau lucrurile și pentru „Peaky Blinders: Bărbatul nemuritor”. Doar că, de data aceasta, Genn a fost cel care l‑a sunat pe Murphy.
„I-am spus: «Știu că lucrezi la Peaky. Am o idee: noi doi [eu și Slattery] ar trebui să facem asta, să compunem mai mult material original și să ducem lucrurile mult mai departe. Ar trebui să lucrăm cu Fontaines D.C. Îi cunosc pe băieți. Și-au scris piesele de pe albumul Romance chiar în studioul meu. Ar trebui să lucrăm împreună, la naiba!» Cill a zis imediat: «E o idee bună.»”
A fost organizată o întâlnire pe Zoom între Genn, Murphy, regizorul Tom Harper, producătorul Guy Heeley și Grian Chatten (voce) și Carlos O’Connell (chitară) de la Fontaines D.C. Dar ceea ce i‑a convins cu adevărat pe cei din echipa Peaky a fost să vadă trupa live.
„Fontaines au cântat în Camden Town în seara în care a apărut Romance,” spune Genn. „Eu și Cillian l‑am adus pe Tom. Și asta a fost. În momentul acela și-a spus: «Da, sunt tari». Desigur, ce s‑a întâmplat cu băieții de la Fontaines e că au scos albumul și apoi au avut un succes fulminant și dintr‑odată nu‑i mai găseai nicăieri. Așa că ideea e grozavă, dar cum îi aduci efectiv în proiect?”
Dar Genn a reușit să‑i aducă în proiect, iar rezultatul a fost exploziv. „Sunt incredibil de furtunoși”, râde el. „Intră, bam, bam, bam! Noi doar facem muzică și o lăsăm să curgă în orice formă apare. Secretul e simplu: să produci cât mai mult. Am început în octombrie, pornind de la scenariu. Când au intrat cu filmul în montaj, cred că le dădusem deja vreo 60 de piese, într‑o formă sau alta. Editorul, Mark Eckersley, taie și potrivește, Tom taie și el, spunând: «Asta merge bine aici». Apoi îmi trimit înapoi materialul: «Poți să modelezi asta? Îmi place direcția, dar apoi o ia pe un drum greșit. Putem transforma în altceva?» Avem și un inginer de clasă mondială, Drew Dungate‑Smith. Lucrează cu noi de opt ani, dar s‑a format alături de Flood, Alan Moulder, Depeche Mode, The Killers, Nick Cave… Este un producător extrem de instinctiv, totul la el ține de a surprinde momentul.”
Pe tot parcursul lucrului la „Peaky Blinders: Bărbatul nemuritor”, estetica Peaky era în mintea lui Genn, în sângele lui. Misiunea lui era să surprindă violența și trauma, sângele și mizeria.
„Nu mă interesează computerele”, spune Genn. „Eu vreau să merg la lucru și să cânt la instrumente. Vreau să stau în fața unei baterii, a unui pian, a unei chitare murdare, orice. În plus, personajele au multe fațete. Nu sunt doar răi, nu sunt doar buni, sunt undeva la mijloc, ca noi toți. Iubim complexitatea muzicii. Ne place să amestecăm sunete, iar asta te face să nu te simți niciodată complet liniștit, pentru că nimic nu e perfect. Vreau imperfecțiune în muzică, la fel ca atunci când asculți coloana sonoră din „Maratonistul” sau „Toți oamenii președintelui”, simți că a fost compusă organic. Chiar și la Morricone: există un motiv pentru care muzica lui e atât de emblematică în westernurile spaghetti ale lui Leone, și anume că nu are o singură fațetă. Cred că și muzica noastră are multe nuanțe. Poate că nu le vezi imediat, la fel cum nu vezi imediat nuanțele lui Tommy Shelby. La prima vedere e un gangster, e violent și psihopat. Dar își iubește familia.”
Deși „Peaky Blinders: Bărbatul nemuritor” include multă muzică originală, atât piese folosite ca piese inserate, cât și ca fragmente în coloana sonoră, filmul merge și mai departe prin introducerea unor coveruri care îți taie respirația. Două dintre cele mai emblematice melodii ale trupei Massive Attack, „Teardrop” și „Angel”, sunt remodelate în versiuni noi, tulburătoare. „Angel”, folosită ca muzică de fundal într‑o scenă lungă și tensionată ce conduce spre punctul culminant devastator al filmului, este interpretată vocal de Grian Chatten de la Fontaines D.C., în timp ce „Teardrop” apare într‑o scenă nefiltrată, emoționantă și prezintă o voce nouă și remarcabil de promițătoare: cea a solistei din Girl in the Year Above.
„A fost interesant, pentru că trupa care cântă piesa se numește Girl In The Year Above”, explică Genn. „Nu au lansat absolut nimic până acum. Am cunoscut‑o pe vocalistă acum vreo doi ani. E coafeză. Apoi a început să posteze lucruri online. M‑am hotărât pur și simplu să o contactez, să văd dacă ar vrea să vină în studio. Fără nicio legătură cu Peaky. Și m‑am întrebat: «Mi se pare doar mie sau e una dintre cele mai bune voci pe care le‑am auzit vreodată?» Când a cântat Teardrop, am realizat că de puține ori în viața mea am fost în preajma unei voci cu o asemenea forță. I‑am trimis scena lui Cill. El a zis: «Ce e asta?!»”
Genn zâmbește. „Îmi place ideea de ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru. Există o piesă într‑una dintre scene care vine de la niște muzicanți stradali pe care i‑am văzut lângă stația de metrou Bond Street. Se numesc Tommy & Mary și aveau o energie incredibilă. Pur și simplu m‑am dus la ei și am zis: «Îmi dați numărul vostru de telefon?» M‑am gândit: «Asta trebuie să fie în film – tobele, chitara și tipul ăsta care cântă». Povestea acestui film e diferită și e o ocazie să faci ceva proaspăt. De ce să nu aduci pe cineva despre care n‑a auzit nimeni până acum?”
Dorința lui Genn, încurajată de Murphy și Harper, a fost să experimenteze fără rețineri. Așa că pregătește‑te ca timpanul să‑ți fie pus la încercare când Duke Shelby, interpretat de Barry Keoghan, își face intrarea pe ecran.
„Duke Shelby e clar un personaj haotic, așa că muzica este agresivă”, zâmbește Genn. „Am înregistrat o mulțime de pasaje cu chitara lui Martin, iar apoi am făcut un jam în care Martin cânta la bas, iar ceilalți doi au intrat și au bătut tobele, doi toboșari cântând simultan. A fost incredibil. Atât de plin de energie. Și atunci Martin mi‑a spus: «Piesa asta are nevoie de o voce». Iar eu am zis: «Amy Taylor».”
Taylor este compozitoarea și solista trupei australiene de pub rock și punk Amyl and the Sniffers. Genn a avut un moment de îndoială, întrebându‑se dacă o voce feminină ar trebui să însoțească intrarea plină de aroganță a lui Duke în film, dar a înlăturat repede orice semn de îndoială.
„Am zis: «Haos total, nu‑i așa?» Atitudinea punk‑rock, forța, energia și acel spirit sfidător nu țin de gen. Iar cea mai punk‑rock persoană pe care am văzut‑o în ultimii ani este Amy Taylor. Așa că a venit în studio și am înregistrat piesa într‑o duminică după‑amiază. A dat totul din prima. I‑am povestit despre Duke Shelby. Ea a zis: «Bine, prietene, eu de obicei intru acolo și improvizez, fără pix, fără hârtie, ca un rapper». Și a improvizat totul, cu versuri cu tot. Două duble. Apoi ne‑am uitat la ce făcuse, a notat câteva lucruri și a spus: «Bine, lasă‑mă să mai intru o dată». A mai înregistrat câteva fragmente, dar aș spune că jumătate din ce am folosit e chiar prima ei dublă.”
În film apare și trupa irlandeză de folk contemporan Lankum. Genn i‑a făcut cunoștință lui Harper cu muzica lor, iar regizorul a fost cel care a ales balada Hunting the Wren, ultima piesă de pe albumul lor din 2019, The Livelong Day. Melodia se aude peste scena finală a filmului.
„Apoi am spus: «Ar trebui să reînregistrăm piesa, pot scoate mai mult din ea»”, povestește Genn. „Așa că i‑am adus pe Lankum și am produs melodia împreună. Apoi eu și Martin am scris aranjamentele pentru coarde și am mers la Abbey Road, unde am realizat orchestrarea amplă.” Genn descrie piesa drept „extrem de emoționantă”, subliniind că există momente de o delicatețe reală, presărate printre izbucnirile intense care pulsează în alte zone ale coloanei sonore. „Ne place să facem multe tipuri diferite de muzică. Când cineva mă întreabă: «Care e mâncarea ta preferată?», e ca și cum aș răspunde: «Îmi place sushi de cea mai bună calitate, dar îmi plac și fasolea cu pâine prăjită, și tot ce e între ele». Eu și Martin am scris pentru Orchestra Simfonică din Basel, Elveția, și am cântat cu ei în fiecare seară. A fost foarte sofisticat. Dar îmi place la fel de mult să pun o chitară Fender la gât, să trec sunetul printr‑o pedală murdară și să‑mi trăiesc fantezia de a suna ca Jean‑Jacques Burnel de la The Stranglers, prima trupă pe care am văzut‑o în concert când aveam nouă ani. Îmi place mizeria. Îmi place frumusețea extremă.”
În cele din urmă, desigur, un film Peaky Blinders nu ar putea exista fără piesa „Red Right Hand”. Aici este folosită în momentul decisiv în care Tommy hotărăște, în sfârșit, să iasă din viața sa de pustnic și să revină în mijlocul acțiunii. Este un moment care devine emblematic instantaneu: Tommy călărind pe străzile dure pe care cândva le stăpânea, în timp ce trecătorii îl privesc cu uimire și speranță.
„Nick Cave a făcut o nouă versiune a piesei Red Right Hand, care funcționează perfect în acea scenă”, spune Genn. „Tommy se întoarce călare în oraș. Versiunea originală nu se potrivea, așa că am pus varianta Laurei Marling din sezonul patru, iar aceea se potrivea mult mai bine ca atmosferă. Apoi Nick s‑a uitat la scenă și a spus: «Bine, lasă‑mă să fac propria mea versiune». Am realizat o variantă extraordinară, lucrând împreună cu Warren Ellis, colegul lui din Nick Cave and the Bad Seeds.”
Atenție, oameni buni! Tommy s‑a întors!
