Miguel Gane, scriitor de origine română, este cel mai vândut poet contemporan de limbă spaniolă. Este genul de autor ale cărui versuri ies din cărți și ajung pe stradă, pe pancarte, în săli de clasă și în poveștile personale ale oamenilor care se regăsesc în ele.
Una dintre poeziile sale, „Arde”, a fost inclusă de Isabel Allende într-una dintre cărțile sale, iar alte versuri au devenit simboluri ale unor mișcări feministe din Spania și din America Latină. Cu toate acestea, Miguel Gane vorbește despre succes cu o modestie rară: „Atenția trebuie să fie îndreptată către poezie, nu către autor.”
Născut în Lerești, Argeș, și stabilit la Madrid încă din copilărie, Miguel Gane a reușit să transforme poezia într-un fenomen citit de sute de mii de oameni. Acum revine în România cu Albastru, un volum de poezii în pregătire la Alice Books, care vorbește despre începuturi, pierdere, iubire și vindecare - „un loc nepopulat”, cum îl descrie chiar el, „în care totul stă să fie construit”.
Am vorbit cu Miguel Gane despre noua sa carte, despre versurile care ajung să aparțină publicului și despre responsabilitatea care vine odată cu faptul că atât de mulți oameni se regăsesc în cuvintele lui.
Cum ai descrie, pe scurt, volumul de poezii „Albastru”, care va apărea în curând la Editura Alice, pentru cei care nu te-au mai citit până acum?
Este o antologie de poezie selectată de mine. Cred că noul volum reprezintă o călătorie care trece prin mai bine de zece ani de poezie și un bun început de drum pentru toți cititorii care vor păși în universul meu literar.
E un volum mai personal decât cele anterioare?
Da, este un volum mai personal decât cele anterioare, și pentru faptul că este tradus și adaptat în română. Am pus o parte mai intimă din mine în el și l-am construit ca pe un soi de oglindă în care oamenii mă pot privi, mă pot cunoaște și mă pot explora. Dar, în același timp, pot face asta și cu ei înșiși. Să spunem că este, totodată, și o invitație la introspecție pentru cititor.
Ți se întâmplă vreodată să te oprești din scris pentru că devine prea personal?
Din contră, în acele momente scriu și mai profund, și mai adânc. Poezia trebuie să aibă, în esență, un element personal. Cum vrei să înțelegi ce simte o pasăre dacă îți e frică să zbori?
Cum ar suna „Albastru” ca piesă - ce artist sau ce vibe ar avea?
S-ar mișca undeva între „Berghain” de la Rosalia și „Sunt vagabondul vieții mele”, de Dinică.
Dacă ar trebui să alegi o singură poezie din Albastru ca să fie trimisă ca mesaj cuiva iubit, care ar fi și de ce?
I-aș trimite ceva scurt, ceva care să vorbească despre mine, ceva profund.
Iubirea înseamnă doi ochi
care văd aceeași sete când se uită la apă.
Cum arată o zi normală la tine când nu scrii?
Scriu seara și o duc până spre dimineață. Încep undeva în jurul orei 19:00, lucrez o oră, două, merg să fac un pic de sport, iau cina și revin până pe la 3 dimineața, în medie. Dorm undeva la 8 ore. Cum mă trezesc, mă apuc de lucrurile administrative, conținut pentru rețele, recitesc și corectez ceea ce am scris cu o noapte înainte, gătesc, fac o siestă și mă întorc din nou la ora 19, când îmi reîncep ciclul.
Ultimul lucru care te-a făcut să scrii ceva pe telefon?
Când este vorba de poezie, de multe ori notez câte ceva în telefon. Sincer, ultimul vers pe care l-am scris provine dintr-o carte a lui Margo Rejmer, „București”, se intitulează: „România este tot ce am lăsat între noi”.
Dacă nu ai mai scrie poezie, ce ai face?
Eu simt că asta este practic imposibil, deoarece poezia nu se alege, ci te alege pe tine, și tu trebuie doar să te supui magiei sale și să îi dai viață; deci poezia face parte din mine, iar eu din ea. Dar hai să presupunem că nu mai vând deloc cărți și nu mai pot trăi din ce scriu; atunci cred că îmi voi căuta o muncă manuală. Mereu am fost atras de ea. Nu știu ce, unde, cum și când. Dar asta aș încerca să fac.
Poezia ta e citată masiv în contexte legate de iubire și vindecare — scrii ca să te salvezi sau ca să-i salvezi pe alții?
Poetul este puțin egoist, deoarece se gândește la el în primul rând. Dar apoi vine ceea ce se numește universalitatea poeziei — bine, eu o numesc așa —; aici poezia trebuie să se transforme într-un corp care să vorbească despre ceilalți. Mereu compar poezia cu o oglindă în care cititorul se privește pentru a se regăsi, pentru a se cunoaște, pentru a se salva…
Crezi că oamenii se regăsesc în poeziile tale pentru că iubesc la fel sau pentru că suferă la fel?
Până la urmă, la bază, toți simțim aceeași dragoste, aceeași ură, aceeași pasiune. Însă, datorită trăirilor noastre, le exprimăm într-un mod diferit. Asta e natura noastră, ca oameni, și nu putem fugi de ea. Poezia încearcă să fie doar un drum către ceva sau către cineva, indiferent de sentiment. Poezia nu dorește să dea o lecție, pentru că nu este categorică, ea încearcă să fie doar o soluție, o mângâiere când este frig, un sărut după un "Te iubesc".
Cum te schimbă faptul că versurile tale devin virale pe rețelele sociale?
Mă bucur nespus să văd asta, însă nu mă schimbă în niciun fel. Tratez rețelele sociale ca pe un spațiu unde invit cititorii să privească; precum raftul unui magazin, de fapt. Poți să pui mâna, să atingi, să petreci timp cu mine și cu tine. Și dacă îți place, te aștept la prima librărie.
Versurile tale au devenit simboluri pentru mișcări feministe - te-ai așteptat vreodată ca poezia ta să aibă un impact social atât de puternic?
Nu, și asta a fost și mai magic. Arde, un poem de-al meu, spre exemplu, a fost inclus de Isabel Allende într-una dintre cărțile sale. Mă mândresc cu asta. Același poem apare în manifestări în toată Spania și America Latină; multe dintre ele sunt citite la școli, comentate de profesori și elevi… Și acest lucru este extraordinar. Eu le-am scris ca un simplu privitor și nu doresc neapărat să am parte de atenție. Atenția trebuie să fie îndreptată către poezie, nu către autor.
Simți o responsabilitate când scrii, știind că atât de mulți oameni se regăsesc în cuvintele tale?
Da, sincer, da. Dar asta nu înseamnă că mă limitez sau ceva de genul ăsta. Mereu am scris ce am dorit. Însă, am datoria să o fac cât mai bine, să învăț din meserie și să încerc ca următorul poem să devină cel mai bun pe care l-am scris vreodată. Cititorul este extrem de inteligent și nu îl poți păcăli atât de ușor.
Care este cel mai emoționant mesaj primit de la un cititor?
Odată, la târgul de cărți din Guadalajara (Mexic), stătea la coadă o doamnă. Erau câteva sute de persoane, însă eu am zărit-o pe ea pentru că avea o emoție deosebită, avea ceva care o apăsa pe suflet. Când a ajuns rândul ei, a început să plângă. I-am acordat timpul necesar pentru a-și spune povestea și mi-a zis că vine din partea fiicei sale, care nu se mai află printre noi, deoarece a fost victimă a unui femicid și dorește să îi semnez cărțile pe care le citea într-una și de care nu se despărțea niciodată. A fost un moment extraordinar de emoționat pentru mine…îl voi purta mereu în suflet.
La ce lucrezi acum?
Acum lucrez la un poem despre România. Va fi inclus în spectacolul nostru de poezie, cu care vom veni în țară, intitulat "Ce am lăsat între noi". Este vorba despre un show care combină muzica și versurile într-un mod armonios. Este un moment artistic complex, mixul este realizat de un DJ, vom avea chitară, pian și fluier pe scenă. Încercăm să compunem ceva care să aibă însemnătate pentru publicul din România. Așa că, vă așteptăm și la teatru în următoarele luni!
