Am stat de vorbă cu producătorul muzical Schiller, zis și „The God of Sound”, care concertează pentru prima oară în România, pe 22 octombrie, la Sala Palatului. Am discutat diverse: de la puterea de a îndeplini visuri a americanilor (dar și a nemților), până la premiul Nobel pentru literatură și cu ce l-a ajutat facultatea.
Mai multe găsiți în interviul de mai jos:
Rep: Cristopher von Deylen, de ce te-ai apucat de muzică?
Cristopher von Deylen (Schiller): E o întrebare bună. Sunt de părere că muzica atinge sufletul uman. Într-o zi, am primit o casetă cu Tangerine Dream de la un prieten și m-am îndrăgostit așa tare de instrumentalul ăla electronic, că mi-am dorit să pot face și eu astfel de sunete într-o zi. Muncesc la asta de mulți ani și sunt foarte fericit că pot crea genul ăsta de muzică acum.
Ce anume te ține motivat să continui?
Curiozitatea, cred. Vreau să profit la maximum de timpul pe care-l am de trăit. Nu ai decât niște ani la dispoziție, vreau să obțin cât mai mult din fiecare zi, asta cred că mă motivează. Sunt destul de agitat și nu dorm foarte mult. De multe ori, somnul mi se pare o pierdere de vreme. Îmi doresc să fac cât mai multe lucruri, să vizitez cât mai multe țări și să-ncerc o grămadă de „chestii muzicale”. D-asta sunt mereu curios și nerăbdător.
Schiller a vândut peste 7 milioane de albume. Ai mai spus că ești introvertit, cum te-a făcut să te simți toată expunerea de care ai avut parte?
E o onoare pentru mine să pot crea, alături de „musafirii mei muzicali”, dar practic pe cont propriu, o muzică de manieră să facă oameni fericiți. Audienței ori îi place, ori nu, dar nu îi pasă despre mine, ceea ce e bine! Nu contează ce zic sau ce fac, atât timp cât muzica ajunge la public.
Deci ai facut cumva ca modul tău relevant de exprimare să fie munca ta.
Așa e, da.
Asta ne-aduce la un subiect pe care voiam să-l discutăm mai târziu. Ai mărturisit că nu te atrage postura de rockstar și că apreciezi mai mult oamenii mai sfioși care se refugiază în studio, cei care, în loc să iasă la lumină prin freză, se fac remarcați prin munca lor. Îți vine în minte un artist, în viață sau nu, care corespunde cu descrierea pe care am citat-o?
E un gen diferit, dar cred că Bob Dylan ar fi unul. Comunică foarte mult prin versurile sale, poate mai mult prin versuri decât prin muzică. Adică, uneori ține concerte cu spatele la public, iar ăsta-i un fel destul de dur prin care își neagă statutul de rockstar. Eu sunt foarte bucuros să pot face muzică și să nu fiu recunoscut atât de des pe stradă.
În primă fază, erați tu și Mirko von Schlieffen. Ce s-a schimbat și ce ai făcut când Schiller a devenit proiectul unui singur om?
Păi, el e DJ, a vrut mereu doar muzică dance, influențe de club. Dar am simțit că dacă Schiller este menit să supraviețuiască mai mult decât unui album, poate stilurile astea, oricât de mult îmi plac, erau puțin prea îngrăditoare. Eu am vrut să urmăresc o direcție muzicală ce poate varia, așa că era natural ca el să purceadă mai departe cu ce voia. Cred că Schiller n-ar fi existat azi dacă n-ar fi existat acea separare.
Înainte de a te apuca de muzică, ai făcut studii de cultură. Te-a ajutat cumva asta în alegerea genului de muzică?
Nu. M-a ajutat să-mi dau seama că munca într-un birou n-ar fi potrivită pentru mine. Am făcut, în timpul facultății, practică la diverse companii mari, fără să am vreo idee că voi trăi din muzică. Chiar dacă se numește stiință culturală, tot o facultate e, tot parte a unui sistem ești, nu mi s-ar potrivi. Deci m-a ajutat să-mi subțiez cantitatea de opțiuni pentru o carieră. Mi se pare o metodă bună de a lua decizii.
Frederich von Schiller este poetul după care e numit proiectul tău. În afară de nume, există și altă legătură cu romanticul german?
Cred că da, pentru că încerc să nu fiu neamțul tipic, ci încerc să-mă expun la toate felurile de influențe și de ideologii, de prin toată lumea. În adâncul inimii, patria mamă-mi este Germania, iar noi, germanii, tindem să fim romantici și poate, uneori, puțin depresivi (râde). E un cuvânt german, sehnsucht, nu are o traducere precisă, înseamnă să râvnești la a fi într-un alt loc (n.r. - un român stabilit în Heidelberg mi-a spus ulterior că e un fel de „dor foarte intens, ca dorul de casă”). Suntem împărțiți între necesitățile vieții și realitatea pe care o alegem. Rareori îndrăznim să ne urmăm visurile, spre deosebire de americani. Au atâtea vise și au și puterea să fugă după ele. Nemții, nu așa de mult. [n.r. - „Sehnsucht (UK: Desire)” este al cincilea album al lui Schiller, cu 31 de piese, lansat în 2008 și existent în 4 ediții]
Muzică electronică, trance, cu versuri poetice, interpretate de artiști faimoși, precum Samu Haber, de la Sunrise Avenue, Adam Young - Owl City sau fosta solistă de la Nightwish, Tarja Turunen... Parcă ai zis odată că n-ai voce.
Da.
Păi, nu toate versurile pieselor tale sunt cântate, te-ai gândit vreodată să le reciți tu, pur și simplu?
Nu m-am gândit, dar e o idee bună, poate c-o să-ncerc, da. Probabil n-am făcut-o fiindcă mi-e mai ușor să regizez, ca să zic așa. Construirea unui album e cumva ca și cum ai face un film, mi-e mai ușor să organizez „actorii”, adică cei cu care colaborez. Apoi, să fac eu asta (n.r. - să recit), mai ales când vine vorba să mă exprim verbal, devin puțin șovăitor.
L-ai menționat pe Bob Dylan puțin mai devreme și trebuie să te întreb: ce părere ai despre premiul Nobel pentru literatură, de anul acesta?
E o alegere surpinzătoare și nu-s familiarizat cu întreaga lui discografie, iar ca personalitate și ca artist, se pare că este foarte relevant, nu numai pentru cultura popului, ci pentru cultură în general. E puțin ieșit din comun faptul că membrii academiei au ales pe cineva ca el. Dar, de ce nu? E 2016, pân’ la urmă, poate au vrut să mai înlăture din greutatea asociată cu genul ăsta de premiu. Nu că versurile lui Bob Dylan nu-s grele, dar poate doar voiau să întărească un punct de vedere.
Cum reușești să părăsești zona de confort, despre care spuneai că e studioul tău?
Fiecare zi reprezintă un nou efort, mă acomodez repede c-un mediu nou. De exemplu, la București, știu că dac-aș sta câteva zile, chiar și două, câte stau, de fapt, plecatul la aeroport m-ar întrista, pentru că mă adaptez și atașez repede de oameni, de-o cafenea, o cameră, o stradă. Mă simt repede ca acasă și e greu să pleci de acolo. Este, deci, o aventură continuă și-o provocare pentru mine să-mi părăsesc zona de confort, iar asta pentru că a mea apare repede, oriunde m-aș duce. Dar asta face viața așa interesantă, să mă-ntrec cu mine în mod constant, înconjurându-mă mai mereu de oameni și țări noi.
Apropo de provocări, povestește-mi puțin despre prima ta experiență live.
A, prima experiență live.. A fost acum mulți ani, în 2001, deci 15, incredibil de mulți ani, deși ai spune c-a fost ieri. N-am vrut niciodată să fac live, nu plănuiam, nu mă pricep, trebuie să spun, totuși, că s-a îmbunătățit situația odată cu trecerea anilor (râde). Dar când ești în studio, înconjurat de toate felurile de mașinării, îți permiți luxul de a nu te grăbi. Ceva nu iese bine, încerci următoarea zi, poți edita felurite aspecte. E ca și când filmezi. Nu iese o dublă, mai tragi una, și-ncă una. În schimb, la teatru nu poți întrerupe o piesă pe motiv că n-a ieșit ceva bine și trebuie luată de la capăt. Nu eram sigur că voiam să mă plasez sub o asemenea presiune și nu aveam certitudinea că mi s-ar potrivi. Dar de atunci, de prima oară cand am făcut-o.. Cred că ăsta e motivul pentru care artiști veterani, cum sunt Rolling Stones…
… care încă domină scena…
Încă domină și te gândești de ce nu joacă băieții golf sau fumează un trabuc, de ce își fac asta în continuare. Dar în viață nu contează ce ai realizat, câte albume ai vândut sau cât ești de bogat, e vorba de acel sentiment pe care-l ai când te provoci pe tine însuți, prin a concerta și a fi pe scenă două ore. Și ai doar două ore, un timp unic care se poate dovedi a fi mai valoros decât orice. Sunt în continuare timid și am frică de scenă, dar chiar mă bucur să fiu acolo și să știu că acele două ore au fost cele mai importante din viata mea.
Înainte ca măcar să te gândești că te-ai apuca de muzică, ce alte opțiuni pentru carieră mai aveai?
Niciuna.
Niciuna? Ai vrut să faci muzică de la început?
Da, deși nu puteam să pun în cuvinte, dacă mă întreba cineva ce vreau să fac, nu îndrăzneam să spun „muzician” sau „compozitor”. Dar da, privind înapoi, pe atunci nu era clar că vreau (n.r. - să fac muzică), dar nu aveam alte opțiuni și n-am urmărit niciodată o alternativă pentru job-ul ăsta, alta decât, evident, aceea de a mă face astronaut, când aveam 6 ani.
Era neclar la un moment dat că vrei să faci muzică. Știi exact momentul când te-ai convins?
Practic, în 1982, când am auzit prima oară acea casetă de calitate foarte proastă cu Tangerine Dream. Acela a fost momentul decisiv, punctul de plecare.
Să presupunem că ai putea fi martorul oricărui eveniment din lume, orice, oricând, oriunde, oricum. Ce ai vrea cu ardoare să fi văzut?
(Răspuns instantaneu, parcă știa întrebarea) Aselenizarea! Prima! Iubesc anii 50 și 60, filmele de atunci, mașinile, felul în care se îmbrăcau barbații și femeile, frezele. Cu freza nu mai pot face nimic astăzi (râde). Cred că e una dintre cele mai unificatoare momente din istoria umanitatii. În ciuda Războiului Rece, omenirea a reușit să trimită un om pe Lună. În prezent, încă avem evenimente notabile care se transmit live și bla bla, dar ideea de a mă uita la un televizor vechi și să văd un grup de oameni cum pășesc pe Lună.. Trebuie să fi fost impresionant!
Să ne imaginăm că se întâmplă ce-i mai rău, iar muzica dispare complet de pe planetă. În ce domeniu te-ai reprofila?
Ah, asta-i înfricoșător. Merci că mi-ai băgat gândul ăsta în cap. Poate sună puțin analitic, dar mi-ar plăcea să iau publicul cu mine într-o călătorie acustică, iar dacă asta n-ar fi posibil, tot aș vrea să fiu un povestitor. Nu din cărți. Unul care să poată evoca imagini pe care ceilalți le pot vizualiza.
Concertul din București. Vreun mesaj pentru fani?
O onoare incredibilă să concertez în București. N-am mai fost de 12 ani aici, de la MTV Music Awards, ceea ce-i rușinos. Sunt foarte recunoscător să fiu aici cu familia Schiller și abia așteptăm concertul de mâine ca să putem da tot ce avem mai bun!
Ai timp să vizitezi diverse când ești în turneu?
Merg prin locuri fantastice, țări și orașe noi și sunt atâtea de vizitat… Doar că, după ce am ajuns într-un loc nou, a doua zi când mă trezesc, începe numărătoarea inversă până la show, sunt o grămadă de lucururi care trebuie puse la punct, așa că am destul de rar timp să mă relaxez.
