Ok, uite care-i treaba.
Acum doi ani, când eram într-o perioadă extrem de proastă, după șase luni de chin, am întâlnit un tip care știa să mă asculte, nu mă judeca pentru cât de varză eram și, mai ales, avea medicamente.
E vorba de psihiatrul meu. E un bărbat foarte elegant de origine latino, care nici nu clipește când îi povestesc detalii despre zilele mele întunecate, despre lipsa mea de iubire față de sine, despre autoizolare sau alte probleme care mă bântuie. Spre deosebire de reumatologul meu care mă pisează la cap mereu, nu îmi dă ușor medicamente pe rețetă și îmi pune întrebări dificile, dar necesare. Nu mă face să mă simt ca o serie de căsuțe pe care le bifează sau ca o cauză pierdută.
Cum e să fii forțat să nu mai fii gay prin terapie brutală
