Fiecare epocă și fiecare perioadă culturală au avut un mod de a decoda subcultura tatuajelor. Nicolae Minovici a scris despre tatuaj din perspectiva sa de medic legist la începutul secolului 20. A analizat și a colecționat tatuajele de pe trupurile decedaților și a lăsat în urmă concluzii despre purtătorii acestora: „Tatuajul, care până mai deunăzi era un apanaj al criminalilor, îl găsim azi răspândit la un număr mare de oameni din clasele sociale inferioare, militari, marinari, prostituate etc, dar și la cei din clasele superioare”.
Pe vremea bunicilor și a părinților noștri, tatuajul era motiv de stigmă socială și de (pre)judecată, iar credința comună a perioadei respective era că doar pușcăriașii au tatuaj. Asta pentru că practica nu era văzută bine și era aproape imposibil să ți le faci, nu exista nici aparatura și nici cadrul oficial în care să fii pictat. Și, totuși, lucrurile nu stăteau la fel peste tot. Am crescut la Constanța, iar sirena de pe antebraț e o amintire vie de pe plaja Perla. Era tatuajul clasic, de marinar, și arăta apartenența la o meserie mișto, care te putea face chiar și președinte de țară.
Pe bunicii mei nu i-am auzit niciodată să atribuie o etichetă negativă cuiva care purta tatuaj. La fel am auzit și după ce am vorbit cu cei care au purtat tatuaj în perioada comunistă: la sat nu se judeca omul pentru semnele desenate pe piele. Așa că nu neapărat din cauza sistemului comunist apăreau etichetele și judecățile de valoare. Însă stereotipul și frica de necunoscut le-ar putea explica, iar astfel identitatea celui tatuat a fost distorsionată ori judecată până la stigmatizare.
Am aflat că, în afara penitenciarului, armata era al doilea cel mai productiv loc pentru desene cu ace pe piele. Pe vremea aia, stagiul militar era love or hate. Fie îți plăcea îndeajuns de tare încât să-ți tatuezi un far pe umăr, cum a făcut-o domnul Ivan, fie era neplăcută ori plictisitoare și ajungeai să-ți tatuezi o balerină dintr-o revistă, cum a făcut domnul Valer.
Chiar dacă tatuajele sunt acum peste tot, oamenii care s-au tatuat în comunism sunt încă sensibili la subiect și se-ntâmplă chiar să se învinovățească în continuare pentru asta: „Eram tânăr, n-aveam minte!”.
Ce iubești te și dărâmă
Armata n-a fost jalnică pentru toată lumea. Pentru Ivan (75 de ani), armata la marină a fost un upgrade la viață: „Nu toți au avut noroc s-o facă. Eram mândru că am făcut la marină, aveam cea mai frumoasă uniformă, cinci costume de haine și pantofi. Nicio armată din țara noastră n-a purtat pantofi, doar marina. Mi-a plăcut armata. Asta e!”.
În armată, Ivan a găsit un anturaj mișto, a învățat să mânuiască arme, să facă noduri, să stăpânească o meserie. Și pentru că a fost cea mai tare perioadă din viața lui de până atunci, a găsit de cuviință să-și tatueze asta pe piele. Pentru că i-a plăcut atât de mult armata, Ivan a vrut să rămână în continuare parte din sistem și să meargă la școala de maiștri militari. Tatuajul care simboliza tocmai devotamentul său față de instituție i-a făcut însă imposibilă admiterea la școală. 50 de ani mai târziu, își aduce aminte discuția de la finalul armatei: „Ai făcut bine la examen, da’ scoate tatuajul de pe umăr”. „N-am, domne, ce să-i mai fac, doar să tai pielea, să-mi fac operație”, a răspuns.
Să intri la școala militară era musai să nu ai semne particulare, deci nici tatuaje. Chiar dacă Ivan avea tatuajul sus, pe umăr, într-o zonă ce putea fi acoperită ușor, i-a fost imposibil să meargă mai departe. Chestia asta l-a afectat așa de tare, încât a încercat o manevră super riscantă: să bată cerneală peste vechiul tatuaj și apoi să pună carne proaspătă și rece peste locul proaspăt bătut să tragă cerneala din piele. Totuși, tatuajul nu a ieșit, iar omul a abandonat când a văzut ce chin e.
Lumea rea vs. lumea bună
Pentru Valer (70), armata n-a fost așa de super: „În doi ani de zile erai terminat, nu mai erai copil. Condițiile erau grele și era plin de timpi morți în care plictiseala era mare”. Așa că într-o zi a decis să-și tatueze pe antebraț „o balerină dintr-o revistă”.
„Pe unde mă duceam se uita lumea la mine ca la urs.” De genul ăsta de reacție nasoală a avut parte Valer după ce a venit din armată. Plus toată bășcălia și caterinca: „Da’ ce, mă, ai făcut pușcărie, ai făcut «facultate»?”. Fiecare interacțiune cu cineva care avea o remarcă de felul ăsta era un prilej de explicații, justificări, redefiniri, iar Valer a început să se ferească din ce în ce mai des. Cred că-ți dai seama că nu-i ușor să treci prin asta zi de zi.
