În 1969, Mao a comandat construirea unui al doilea Beijing în subteranul celui original. Acesta era menit să-i adăpostească pe toţi cei 6 milioane de locuitori de atunci ai oraşului, dacă ar fi izbucnit războiul nuclear, chinezii ar fi avut pe unde s-o ardă şi pe unde să joace Mah Jong, în timp ce noi ceilalţi am fi ars sub rafala ploii atomice. Războiul n-a avut loc, dar oraşul este încă acolo. Să privim obiectiv iniţiativa preşedintelui: în acele zile, era deja depăşit de vremurile dificile care marcau finalul brutalei revoluţii culturale din China; declanşarea bolii neuronului motor – de care suferea - îi accelerase dezlănţuirea nebuniei cu viteză superluminică.
Nimeni nu ştie cât s-a construit de fapt din metropola subterană nucleară sau pe ce distanţă trebuia să se întindă reţeaua de tunele şi peşteri subpământene, însă se crede în unanimitate că acestea ar fi conectate cu toate punctele centrale şi instituţiile publice ale Beijing-ului. Printre ele, Piaţa Tiananmen, Gara Centrală Beijing şi Dealurile de Vest. N-a fost folosit vreodată; de aceea este astăzi uitat şi ignorat de majoritatea oamenilor. De fapt, cei mai mulţi locuitori din Beijing habar n-au că există.
Este destul de greu să cobori până acolo acum, dar ,după câteva moment magice de noroc , în timpul ultimei mele călătorii la Beijing cineva m-a pus în legătură cu prietenul unui prieten al cuiva care cunoştea un tip care auzise o poveste despre un individ al cărui tovarăş deţinea un punct de acces la tunele, construit în mod absurd în clădirea din spatele căsuţei sale din centrul cartierului Hutong. A acceptat să ne conducă în tunel cu condiţia să nu dezvaluim adresa exactă a punctului de acces, identitatea lui sau valoarea mitei.
Era foarte puţin probabil ca poliţia să afle vreodată că am fost acolo jos, dar, evident, dacă am fi fost prinşi asupra faptului ar fi fost al dracului de nasol. Din acest motiv, ghidul nostru se furişa de parcă ar fi fost urmărit de lanterne şi câini ai departamentului antidrog în timp ce ne conducea pe străzile lăturalnice spre punctul de acces: magazinul dărăpănat.
Ne-am strecurat în jos pe nişte scări întunecate; apoi am ajuns la un pasaj subteran. Surprinzător, deşi reţeaua de tunele ajungea până la adâncimea de 8-18 m, panoul electric al Beijingului încă îi furnizează energie prin instalaţiile în paragină – întrerupătoarele funcţionau pe alocuri.
Pe măsură ce coboram în adâncuri, nivelul apei - provenite din pânza freatică - creştea. În curând, m-am afundat până la genunchi într-o băltoacă rece ca gheaţa, jegoasă, un focar de infecţie. Aici, lumina era intermitentă. Câteodată funcţiona, alteori, becurile distruse de umiditate explodau deasupra capetelor noastre de cum atingeam întrerupătorul.
Majoritatea pasajelor – dacă nu erau deja inundate şi imposibil de parcurs – erau blocate de lemne sau gunoaie. Ghidul nostru insista că, dacă am fi aranjat lemnele unele peste celelalte să trecem peste ele, am fi reuşit să ajungem până la Piaţa Tiananmen, unde se pare că tunelele sunt destul de late pentru a adăposti tancuri blindate.
Spaţiul a fost refolosit din când în când – ca spaţiu de depozitare de către autorităţi, ca opţiune sinistră de locuinţă pentru muncitori aduşi în grupuri mari de la ţară sau pentru petreceri aberante organizate de punkiştii chinezi curajoşi cu căşti de miner pe cap. Însă, o bună parte din el a fost de asemenea betonat, inundat sau distrus pentru a face loc noii reţele de metrou din Beijing.
Pentru o perioadă, o mică porţiune a tunelelor a fost accesibilă ca atracţie turistică, aranjată astfel încât să arate ca visul subteran al lui Mao - dacă ar fi fost realizat - , însă a fost închisă din nou după ce vizitatorii Beijingului şi-au consultat portofelele şi au realizat că le place mai mult să dea banii pe lichior de orez chinezesc ieftin decât să exploreze tunele goale, infestate de şobolani.
În timp ce ne furişam încolo şi încoace, am descoperit o mulţime de încăperi în diferite stadii de deteriorare. Presupun că aici ar fi trebuit să fie restaurantele, birourile, spitalele, şcolile, teatrele, fabricile şi chiar patinoarele pentru role – spaţiile subterane proiectate.
Iată nişte dovezi că tunelele aveau mai multe etaje –deşi, aici, etajul de deasupra a fost zidit sau nu a fost vreodată terminat.
După am mai cutreierat puţin, am găsit câteva dormitoare micuţe – unul complet mobilat, cu postere vechi, părăsite pe pereţi. Un loc grozav pentru a aduce o gagică în vizită.
Mai departe pe coridorul inundat am găsit câteva însemne şterse ale visului care a dus la construcţia acestui adăpost părăsit.
O fotografie mototolită cu Mao însuşi şi o placă comemorativă, care le aminteşte tuturor să fie comunişti buni, "să sape tunele adânci pentru a depozita mai multe alimente, nu pentru a vâna supremaţia". Ăsta a fost dintotdeauna motto-ul meu.
Iată un fragment dintr-o hartă găsită care dă indicii despre complexitatea tunelelor.
Apoi, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Pe când înaintam - probabil că eram destul de aproape de o altă ieşire de la nivelul solului- am observat lumini aprinse şi câteva ghivece cu plante destul de simpatice.
Se pare că Republica Populară Chineză îşi trimite si acum proletariatul în subteran, iar câţiva oameni săraci au ajuns chiar să trăiască aici datorită populaţiei şi a problemelor imobiliare din ce în ce mai mari ale Beijingului.
Faptul că sunt pe o sârmă nu înseamnă că au fost vreodată spălate.
Ia uite! Alte dovezi că sunt oameni care locuiesc aici: o ditamai bucătăria!
Şi, o inovaţie recentă în socialismul toaletei: căcăstoare turceşti la comun, complet expuse.
Ghidul nostru începuse să se panicheze că vedem prea mult, iarpicioarele noastre erau ude leorcă şi îngheţate…
Aşa că am ieşit dracului de acolo pentru a ne întoarce la utopia comunistă a Beijingului contemporan de la suprafaţă.
Traducere: Olimpia Candid
