Au trecut mai bine de doi ani de când am participat ultima dată la un semimaraton, iar evenimentele din ziua aia ar putea să explice pauza asta. M-am așezat la linia de start și, după trei secunde, am simțit o durere la gleznă. Nu sunt doctor, dar bănuiesc că oricine ți-ar da un sfat de tipul: „Oprește-te imediat din alergat, du-te pe margine să-ți pui gheață și așază-te frumos undeva."
Eu n-am făcut niciuna dintre chestiile astea. În schimb – poate pentru că am fost prost, poate pentru că am călătorit din Londra până în Cardiff pentru maraton – am alergat aproape 21 de kilometri cu glezna scrântită.
După ce am șchiopătat spre pub, făcând ca toți dracii în gând pe toată durata drumului până-n Londra, și cutremurându-mă la văzul scărilor pe care aveam să le urc timp de o săptămână întreagă, am luat o decizie: dacă mai aveam vreodată de gând să fac ceva de genul, nu mai trebuia să am încredere în deciziile mele proaste – trebuia să dau vina pe altcineva.
Așa că atunci când mi s-a propus să alerg la semimaratonul Hackney, care a avut loc weekendul trecut, am decis că voi urma planul ăsta: îmi voi lăsa fanii de pe Twitter să-mi spună ce să fac și cum să mă pregătesc. Ar fi putut fi o utilizare perfectă a rețelei Twitter, care să adune laolaltă expertiza oamenilor cu mult mai multă experiență decât mine în ceea ce privește alergatul. Sigur că nu s-a întâmplat asta; nici pe departe.
Există și câteva chestii bune: a) Puteam să ajung la linia de start în mai puțin de o oră; b) Găsisem un pub care oferea beri gratuite celor care terminau cursa. Pe lângă asta, ruta părea destul de mișto și includea și zona de lângă Stadionul Olimpic, pe lângă o parte destul de mare din zona de est a Londrei. Chiar și dacă la sfârșit aveam să realizez că nu m-am distrat, cel puțin puteam încerca să mă bucur de experiență.
Principala chestie negativă derivă din faptul că cei mai mulți dintre fanii mei de pe Twitter sunt sadici, fapt pe care l-am învățat cu ocazia primului meu sondaj:
Ca să fiu sincer, sondajul ăsta a fost, în general, mai folositor decât strigătul meu după ajutor. Au existat câteva răspunsuri de genul „continuă să alergi” și o selecție de sfaturi evident plagiate din cartea lui Baz Luhrmann Everybody’s Free (To Wear Sunscreen).
Singura sugestie pe care eram dispus s-o ascult era extrem de folositoare în contexte izolate, dar complet inutilă în 99% din timp. Și cred că asta spune multe.
Ai putea să-mi reproșezi că trebuia să-mi dau seama cu ce aveam de-a face și că ar fi trebuit să pun întrebările în așa fel încât să previn voturile irelevante sau prin intermediul cărora oamenii să se poată răzbuna pe mine. Dar, în punctul ăla, eram pe marginea prăpastiei, undeva între o pregătire serioasă și un autosabotaj, ceea ce înseamnă că m-am gândit că ar fi caterincă să scriu ceva de genul pe Twitter:
Care, evident, s-a concretizat în chestii d-astea:
Totuși, dacă ar fi să am încredere în fanii mei de pe Twitter într-un singur domeniu, atunci ăla ar fi muzica. Așa că, după ce am calculat greșit numărul necesar de melodii din playlist, am cerut puțin ajutor.
Prietenul meu mai terminase semimaratoane înainte, așa că mi-am spus că sunt dispus să ascult orice sugestie de-a lui. Dar faza e că mi s-a spus doar:
Sunt Walter White. Victoria Park este cabana mea. Andrew WK este exemplarul meu de Mr Magorium's Wonder Emporium.
Totuși, mai era spațiu pentru încă o persoană, și când cineva te roagă așa de frumos, cum poți să refuzi?
","error_code":"UNCAUGHT_IFRAMELY_EXCEPTION","text":""}">
Citisem doar vreo două bloguri despre alergat înainte, așa că știam că săptămâna dinainte de semimaraton trebuie să implice doar vreo două alergări mai scurte. Eram sătul de părerile experților, deci era timpul să propun câteva opțiuni care evident că făceau parte din categoria O Idee Proastă:
„Un prieten de-al meu, care participă des la maratoane, tocmai mi-a spus că ar fi o idee incredibil de proastă să alerg mai mult de zece kilometri, având în vedere că mai sunt doar câteva zile până duminică”, a răspuns cineva.
Totuși, alergarea mea de joi, de 16 kilometri, nici măcar nu ar apărea pe scala mea de prostie, în comparație cu următoarea întrebare. Cu siguranță că ar fi trebuit să-mi dau seama, dar știam că fanii mei sunt oameni buni la urma urmei. Parcă am simțit că vor face o schimbare de ultim moment și că mă vor ajuta s-o duc la capăt până în ziua cursei, chiar și când li se va oferi această posibilitate super tentantă de a strica tot.
Ar trebui să scot în evidență faptul că în regulamentul oficial al semimaratonului Hackney este recomandat, mai ales în perioada asta, să nu te atingi de alcool cu 48 de ore înaintea cursei: un bun sfat, pe care ar fi trebuit să-l ascult cu sfințenie – asta dacă nu mi-ar fi fost trimis într-un mesaj pe Twitter.
Totuși, nedormit și încercând să-mi revin dintr-una dintre cele mai nasoale mahmureli din ultimele săptămâni, am ajuns la linia de start.
Nu știu dacă tu ai playlisturi separate, „playlisturi de mahmureală" și „playlisturi pentru exercițiile fizice", dar nu prea există ceva care să conțină ambele concepte. „Party Hard" (de două ori) s-ar putea să mă ajute să alerg mai repede, dar nu îmi poate alina durerea de cap. Totuși, i-am fost surprinzător de recunoscător lui Dido și oamenilor care mi-au spus să mă dau cu cremă cu factor de protecție solară.
Pe la jumătatea cursei, m-am uitat la aplicația mea pentru alergat și am văzut că aveam o notificare care mă atenționa: cumva, eram pe cale să-mi dobor recordul personal. Mi-am spus că trebuie să caut mai târziu pe Google „este votca un tip de alcool care ajută la performanță?”, rămânând recunoscător că, în ciuda sfaturilor îngrozitoare, am fost îndemnat să stau departe de drogurile tari, ca să n-am probleme cu inima. Cel puțin prietenii mei nu mă voiau mort, deci presupun că asta înseamnă ceva.
După 16 kilometri eram pe drumul cel bun, asta înainte să am un blocaj – dar se poate să fi fost din cauza condiției mele fizice mai degrabă decât din cauza mahmurelii. M-am chinuit să ajung la linia de finiș în doar o oră și 35 de minute – cu două minute mai puțin decât recordul meu personal.
Ăsta e de obicei punctul îți care ți se dezvăluie morala poveștii – în care afli ce am învățat din toată experiența asta. Totuși, asta ar fi necesitat să fi învățat ceva.
Să zicem că recomand delegarea responsabilității. Dacă dai greș, măcar ai pe cine să dai vina; dacă ai succes, poți să culegi tu toți laurii. E minunat.
Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
