Cum a fost trăit dezastrul de la Cernobîl în România și de ce multora încă le dă coșmaruri

Două atacuri din războiul din Ucraina le-au dat românilor coșmaruri cu gândul că un dezastru nuclear e mult prea posibil. Apoi a fost decizia lui Vladimir Putin de-a ridica nivelul de alertă pentru arme nucleare. Pentru el a fost ocazia de-a aminti lumii că are așa ceva în arsenalul lui și că, la o adică, ar folosi.

Înainte de anunțul lui Putin a fost cel din primele zile ale invaziei din Ucraina, când centrala de la Cernobîl a ajuns să fie cucerită de ruși. O săptămână mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 martie, armata rusă a obținut controlul asupra unei alte centrale nucleare, cea de la Zaporojie. 

Deocamdată, nivelul de radiații n-a crescut și centrala continuă să funcționeze în parametrii normali. Doar că astea trei momente deja au dus la panică în rândul oamenilor, în special printre români care au început să cumpere iod, pentru c-au auzit că asta ar ajuta în cazul unui dezastru nuclear.

Cernobîl a ajuns să fie atât numele celui mai mare dezastru nuclear cunoscut Europei, cât și un cuvânt care strânge în el tot ceea ce regimul sovietic și comunist au însemnat: minciună, ascunderea adevărului și încercarea de-a falsifica realitatea. Peste toate astea a venit și serialul Cernobîl, difuzat de HBO în 2019, care a strâns într-un singur loc povestea asta din 1986. A, și fun fact: tot în 2019, rușii luau în calcul să facă propriul serial în care să dea vina pe americani pentru ce-a fost la Cernobîl.

Cernobîl și Fukushima sunt două momente de coșmar din istoria energiei nucleare. Ea rămâne însă o sursă viabilă de energie, tocmai de-aia și rușii au vrut să cucerească centralele, în special cea de la Zaporojie. Cea de la Cernobîl a fost mai degrabă în drum și de ce nu, dar și pentru că poate servi drept o amenințare.

În contextul războiului din Ucraina e bine să știi câteva detalii.

O explozie la o centrală nucleară nu înseamnă automat dezastru. Reactorul e cel important, reactorul e cel care a explodat la Cernobîl. Și cel puțin ca o comparație, între Cernobîl și Zaporojie sunt diferențe însemnate, în special că cea din urmă e mai sigură. Ce ar duce la un dezastru, în cazul ăsta, ar fi un atac susținut cu bombe asupra centralei și să afecteze și reactorul, dar, deocamdată, nimeni nu e atât de idiot sau neglijent.

Există însă o teamă și aici nu ajută cu nimic felul în care România a gestionat momentul Cernobîl.

În 1986, România încă era un stat comunist caracterizat de secretomanie. Și nu doar el, ci și Uniunea Sovietică era secretomană. Tocmai de-aia în primele zile nu s-a știut nimic cu certitudine. Reactorul 4 a explodat pe 26 aprilie 1986. Până la granița cu România erau circa 450 de kilometri. Norul radioactiv a ajuns și la noi, în câteva zile. Printre țările afectate direct au fost Belarus, Lituania, Rusia, Suedia, Finlanda și Polonia.

Primul semnal că ceva nasol s-a întâmplat în URSS a venit de la suedezi. În cartea „Cernobîl”, Serhii Plokhy scrie cum un cercetător care lucra la centrala nucleară de la Forsmark, două ore de Stockholm, a observat că ceva nu e în regulă când detectorul de radiații o ia razna fără ca el să fi trecut printr-o zonă de expunere. Și detectorul a făcut la el și cu alții. Nu mai era eroare, erau radiații. Asta a forțat Moscova să anunțe explozia reactorului prin agenția sovietică de ştiri TASS.

În România, Televiziunea Română a primit vestea, prin agenția France Presse, plus „un comunicat de la un Institut din Suedia”. Nu a fost dată nicio știre, că n-a venit ordinul de la partid. Resursa de informare a rămas Radio Europa Liberă și așa au aflat cercetătorii de la IFIN Măgurele. Au măsurat radioactivitatea pe 28 aprilie. În seara acelei zile a venit ordin de la Guvern că e formată o celulă locală de criză. Timp de o lună au măsurat continuu radioactivitatea aerului, a râurilor din zona Măgurele și a precipitațiilor.

Chiar dacă până pe 29 aprilie nu a fost nicio comunicare oficială, vestea deja se împrăștia. Dar e interesantă o declarație din articolul publicat de VICE în 2019: „Nici când au anunțat oficial nu am fost convinsă. Comunismul îți crea o psihoză de siguranță. Totul era controlabil, nu se putea întâmpla nimic rău, partidul avea grijă de noi”, a spus Marina, fostă studentă la Iași.

Pe 30 aprilie, Ministerul Apărării a aflat – prin spionaj. Cum rușii nu ziceau nimic, Armata a făcut un raport cu „date obținute prin sistemul de ascultare radio al armatei”. Altfel spus, au interceptat convorbiri ale armatei, poliției și celelalte organe de securitate din alte țări. În raport au apărut date despre norul radioactiv și că e format din cantități mari de izotopi de Cesiu 137 și Iod 131. E menționat și că a fost evacuată populația pe o rază de 30 de kilometri în jurul Cernobîl, că Polonia a recomandat populației să nu mănânce lapte, că Franța și Austria și-au chemat cetățenii acasă din URSS și că Statele Unite ale Americii au propus înființarea unei comisii internaționale pentru studierea urmărilor.

Pe 1 mai, Nicolae Ceaușescu a zis la începutul ședinței Comitetului Central al Partidului Comunist Român, convocat la prima oră, că situația a devenit gravă: „În noaptea asta (30 aprilie spre 1 mai – n.r.) s-a creat o situație proastă pentru țara noastră. Prin schimbarea direcției vântului, au crescut mult, în diferite zone, radiațiile.”

Abia din 1 mai e luată în serios situația și încep pregătirile: avertismente despre apă, alimente, măsurarea radioactivității în mai multe orașe (prin 20 de stații chiar) și încep să fie adunate date despre cum pot fi combătute efectele expunerii la radiații. Vestea e comunicată și prin presa controlată de partid, dar e ciuntită sub scuza că nu trebuie panicată populația.

A venit și soluția, deloc una perfectă, dar una cu siguranță de avarie. Constantin Dumitrache, atunci medic primar endocrinolog la Institutul Parhon, a explicat pentru VICE că prima idee a fost administrarea de Lugol populației. Trebuia să blocheze tiroida din a absorbi iodul radioactiv. „Ne trebuiau cam șapte tone [de Lugol] și se făcea doar în Japonia. Până ajungea, treceau și efectele Cernobîlului”, a povestit el. Așa că soluția a fost iodura de potasiu.

„Cabinetele școlare, dispensarele, magaziile fabricilor de medicamente, spitalele de pediatrie aveau saci întregi de iodură de potasiu, care se dădea pentru combaterea gușii endemice, o consecință a carenței de iod specifică zonei geografice în care ne aflăm. Și cum gușa fusese oarecum eradicată și devenise o problemă de gradul doi, rămăseseră cantități mari care puteau fi împărțite la populație”, a adăugat el. Chiar dacă iodura de potasiu acționează lent, în una până la două zile, era utilă și nu doar la nivel medical. „Pentru populație era ceva bun, că uite, mi s-a dat ceva. Măsura avea și o componentă psihologică”, a mai spus Dumitrache.

Doar că distribuirea tabletelor de iodură de potasiu a început pe 3 și 4 mai. Eusebie Zbranca, atunci șeful Clinicii de Endocrinologie din Iași, a explicat aproape douăzeci de ani mai târziu că măsura era mai bună ca să liniștească populația decât s-o protejeze. 

Ziarul Scînteia a mai publicat ceva informații evazive, dar nimic cu adevărat util. Până la finalul lunii mai, focul de la reactor a fost stins și degajarea de radiații nu mai alimenta norul. În România, bună parte din activități s-au ținut fără rețineri, de la evenimente sportive la sărbătoarea zilei de 1 mai.

A fost nevoie de un serial, difuzat la mai bine de trei decenii mai târziu, ca lumea, inclusiv românii, să afle ce haos a fost Cernobîl. Panica față de un posibil dezastru nuclear, cât Ucraina e atacată și are centrale nucleare, e de înțeles. Dar tocmai de-aia merită făcută mențiunea asta: nu energia nucleară e periculoasă în sine, ci felul în care oamenii o folosesc. La Cernobîl a fost vorba de decizii heirupiste luate pe tot parcursul proiectului, de la construcție până la folosire și explozie. Acum e de dorit ca centralele care există să nu fie aruncate în aer și să ne întrebăm dacă rezistă unor bombe. Că e posibil să aflăm doar o singură dată dacă rezistă.

Urmărește VICE România pe Google News