Filmul care mi-a arătat ce are România special și de ce nu ne înțeleg străinii

Dacă n-ai fost foarte atent la peisajul cinematografic românesc, ai putea spune că nu s-au mai văzut comedii românești independente înainte de Teambuilding. Dar, permite-mi să-ți amintesc că în 2016, Paul Negoescu lansa Două Lozuri – aventura celor trei pierde-vară pe urmele unui bilet câștigător de loto a fost un real succes, deși a costat numai 30 000 de euro și nici nu avea glume facile în program.

Ei bine, pe 25 noiembrie s-a lansat în cinematografe Oameni de treabă, în care Negoescu face din nou o incursiune în România profundă, pe care reușește s-o surprindă extrem de nuanțat, deși genul programului e comedie. E povestea lui Ilie, un polițist care s-a mutat într-un sat din Moldova după ce nu prea i-au ieșit treburile la oraș.

Aici, se bucură de o viață ușoară, cu puține responsabilități și îndrăznește să spere că-și va îndeplini visul de a avea o livadă doar a lui. 

Ai zice că nu-i un capăt de țară, dar lucrurile se complică, iar Ilie trebuie să închidă ochii în fața alegerilor ilegale cu care se ocupă primarul. Lucrurile escaladează până la finalul pe care majoritatea privitorilor avizați l-au comparat cu stilul lui Tarantino.

E o comedie neagră care livrează și o poveste despre moralitate în timp ce spune multe despre societatea românească. Iar asta nu-i puțin lucru.

Ilie e interpretat de Iulian Postelnicu, pe care dacă l-ai mai văzut în Arest sau Un etaj mai jos știi că poate livra lejer performanță de Hollywood. Și ce reușește să facă aici trebuie neapărat trăit în fața ecranului. 

Unul dintre lucrurile mișto ale filmului e că nu-i un tur de forță al unui singur actor. Postelnicu e înconjurat de Anghel Damian – polițistul tocilar cu aplomb, spre marea lui neșansă.

Vasile Muraru – primarul pe care la final ai putea să uiți că-l cheamă Vasile Muraru și nu domn primar) Crina Semciuc – care, da, e frumoasă, și din păcate, toți bărbații din sat observă asta – sau Daniel Busuioc, preotul care folosește credința și ca armă și ca scuză).

Regizorul a povestit la sesiunea de Q&A după una dintre proiecții că unul dintre cele mai grele lucruri pentru a construi protagonistul a fost să-i scoată lui Postelnicu sclipirea de inteligență din ochi. I-a ieșit – Ilie e o tută, într-adevăr, dar una cu care poți empatiza sincer. Cronica filmului din revista Variety îl numește „a gentle idiot”.

Dacă vezi Oameni de treabă, ai putea spune că, pe undeva, cu toții suntem Ilie, dar nu cred că ne putem încadra întreaga nație la categoria „idioți blânzi” și nici măcar el nu încape cu totul în ea. Așa că am ajuns la concluzia că ceva le scapă străinilor. Dar ce?

Toate cronicile străine la acest film au surprins foarte bine mesajul văzut de sus. Da, e o societate coruptă care acaparează individul în așa un hal că nu mai se mai văd principiile, iar umanitatea e folosită drept scuză pentru furt de orice fel. Desfăcute însă în bucăți și privite la firul ierbii autohtone, lucrurile capătă o altă lumină, una pe care nu cred ai cum s-o vezi în adevărata ei splendoare dacă te-ai născut în altă țară.

Ca de exemplu, cântecul „Ai hai…” de Doru Stănculescu. 

După o primă secvență în care înțelegi cine ce face și la cât e cotat un apartament cu două camere și boxă din parterul unui bloc din Botoșani, Ilie pleacă spre satul în care trăiește și profesează. Pe drum ascultă melodia asta, despre care niciun critic străin nu are cum să înțeleagă că scoate poetul și la o adică stoarce și o lacrimă din orice român care a prins la o vârstă lucidă anii ‘70–‘80.

Pe Google, Doru Stănculescu apare ca arhitect, ceea ce e adevărat. Asta era profesia lui principală, iar cântările s-au născut ca hobby. Cu toate astea, a fost printre primii care au adus folkul la televizor, a cântat ce, unde și cum a vrut, fără să se uite la trenduri sau la partid și, din cum pare din puținele interviuri pe care le-am găsit, pare că a fost și un om mișto.

Nu știu cât a făcut regizorul legătura cu persoana lui Doru Stănculescu, ce știu e că toată lumea știe că s-a dus, foarte puțini mai știu cum a fost și în timpul ăsta Ilie se leagănă pe sub flori, ceea ce face sens abia la final de film.

Se prea poate ca străinii să priceapă asta, dar merită subliniat că facem haz de necaz în filmul ăsta așa cum o facem și-n viața de zi cu zi. Că Siretul vine pe bune, atât în bancuri, cât și peste sătenii din zonă, care an de an se inundă, se usucă și apoi se inundă iar. N-ai cum să nu râzi, la o țuică mică, de sărmanul care n-a mai putut s-o scoată pe soacră-sa din casă de prea mult noroi, chiar dacă nu-i râsul tău. Nu e nici râsul lui Ilie. 

Ilie vrea ce vrea orice om cu minim drag de sine pe lumea asta: o livadă, un copil, o statuie, ceva să pună pe curat. Aici se înșală cronicile: Ilie nu e deloc victimă, ci erou. Are curajul să spună ce vrea și chiar să încerce să facă să se întâmple când vede oportunitatea. Sigur că greșește – nu degeaba filmul e marketat ca o „comedie neagră despre intenții bune și decizii proaste” –, dar o face cu conștiința de sine curată.

Ca omul care a decis că e vremea să se mai gândească și la propria lui persoană, că cu restul s-a lămurit și viața e scurtă. 

Partea cu haz de necaz ca-n viață e valabilă și cu imaginea. Oameni de treabă e un film frumos de-ți crapă ochii. Sunt secvențe atât de senine că îți iei un mic prag și te gândești la țara asta despre care glumim că-i tare frumoasă și are de toate, păcat că-i populată.

Fix așa livrează și imaginea – pe momente de un frumos absolut ai acțiuni care sparg senzația, pentru că sunt flagrant greșite. Ceea ce-i înduioșător de românesc.

Schimbul de priviri pe înjurătura din secvența asta este de un comic perfect și instagramabil, asta se vede de la o poștă. N-au însă alții de unde să știe că la noi, înjurăturile sunt zise cu năduf și nu e întâmplător că sună extrem de plastic. Crucea și bandiții duc cu gândul la imaginea cu răstignirea lui Iisus și banditul care i-a fost pentru un timp vecin de suferință. 

Pe de altă parte, tonul vocii denotă mai curând folosirea crucii în moduri infinit mai activ violente decât ce descria povestea de la religie. Și, atenție, că Dumnezeii sunt mai mulți, ceea ce arată o acțiune repetată. Pentru că, dragi critici străini, la români Dumnezeu e numai unul și se înmulțește doar când se încing spiritele. 

Preotul e numai unul și foarte important într-un sat. Oamenii de-acolo n-au timp de cafele, mese la restaurant, mers la mall sau la party-uri – în parte, pentru că ele nu există. Oamenii din sat muncesc fizic de foarte dimineață până seara. La ei, oboseala nu înseamnă burnout, ci durere efectivă a mușchilor, probleme cu spatele și tot așa. Nu-și permit program flexibil și hobby-uri. Ce își permit e mersul la biserică. 

Iar aici intră preotul, care e, la modul teoretic și ideal(ist), un soi de terapeut al satului, înzestrat cu puterea de a liniști și a da speranță. Problema e că preotul e și el om, deci perfect coruptibil, mai ales datorită poziției de influență în care se află. Moment în care intră în joc primarul, cu care formează o pereche perfectă. Și mână în mână, dau mai departe dictonul de care ziceam mai sus, care reverberează ca ecoul unei pilde sănătoase și de viitor. Asta e valabil în mai multe țări, desigur, dar doar ai noștri sunt cu stea-n frunte, se știe. 

Mai toți criticii străini au remarcat găina din film. Ar fi fost și greu să n-o facă – apare de la început și până la final cu tenacitatea proprie unei orătănii care habar n-are unde se duce, dar se duce. Ce nu știu ei sunt multiplele moduri în care românul profund denigrează găina, animal care în fapt asigură mare parte din mesele familiei.

O căutare rapidă pe internet împarte găina în mai multe categorii problematice, de la cea gălăgioasă – „Găina care cotcodocește mult nu ouă”. „Vai de casa unde cotcodăcesc găinile și cocoșul tace”. „Găina p-un ou face-atâta zarvă, c-o aude vulpea” – la cea adulterină („Cocoşească-se găina unde vrea, numai să se ouă acasă”) sau cea cu probleme oftalmologice – „Și o găină chioară scurmând găsește uneori mărgăritare”.

Găina e sfântă, așa că nu e deloc întâmplător că în filmul Oameni de treabă găina este singura care supraviețuiește. Mă rog, ea și pescarii din Dacia care pornește, dar mai greu.

Într-un alt registru, fix ca finalul acestui film, mai ia un pic de Doru Stănculescu.