Dacă ești fată sau persoană non-binară și trăiești în București, cel mai probabil știi deja ce-nseamnă hărțuirea stradală, de la vorbe oribile aruncate casual la pipăieli sau chiar agresiuni mai grave.
O să spui că avem o lege care pedepsește hărțuirea stradală, dar, în fapt, agresiunile de genul ăsta nu sunt de multe ori luate în serios de autorități. Dacă întrebi pe oricine dacă a trecut prin astfel de momente o să descoperi niște povești horror care reprezintă un adevărat fenomen.
În acest context, proiectul Construim Egalitatea, Gen! a organizat nouă ateliere pe tema stereotipurilor și a violenței de gen și a consimțământului. În cadrul atelierelor coordonate de Ela Crăciun si Mădălina Brândușe, peste 50 tinerx au dezbătut, împărtășit experiențe și au pus în scenă situații folosind metoda de teatru forum. O parte dintre participantx a contribuit la realizarea acestui text sunt Andreea Dicǎ, Anca-Ioana Neagu, Marian Dragomir, Eremia Ana, Andreea Popovici, Eftimie Miruna, Miriam Georgescu.
Pentru ele, această explorare le-a dus la niște descoperiri foarte mișto despre cum e să fii fată sau persoană non-binară în București – ce înseamnă să te simți în siguranță și în ce fel de spații. Mai jos găsești mărturisirile lor, care sunt în același timp o analiză a realității, cât și dorința unei realități în care să poți fi tu însăți în siguranță.
Ce înseamnă să fii fată în România
„Să fiu fată în societatea românească înseamnă să mă lovesc de unele încercări complet nenecesare. Aspectul fizic al unei fete e judecat mult mai aspru decât al unui băiat. Să fii fată vine la pachet cu obligativitatea de a depune un efort absurd de a arăta «ca o fată»”.
— Mara*, 18 ani
„Înseamnă să nu mă simt în siguranță pe stradă. Să trebuiască să mă cenzurez exagerat de mult. Să fiu fată înseamnă să suport un proces nesfârșit de pierdere și recăpătare a speranței că se poate să fie okay.”
— Larisa, 17 ani
„E o luptă zilnică – «Nu purta aia, nu îți face unghiile așa la școală, nu te machia prea strident!» Fată în România înseamnă o viață plină de nu. Înseamnă o viață plină de frică. Frica de a putea păți ceva în orice moment.”
— Elena, 19 ani
„Pentru mine, să fiu percepută ca o fată care nu se încadrează în standardele societății înseamnă dublă discriminare. Aud des fraza «E secolul 21, oamenii au evoluat, iar societatea e mai progresistă», dar nu pot fi pe deplin de acord atât timp cât încă asist la catcalling sau chiar mi se întâmplă mie. Cât încă avortul nu e legal peste tot în lume, femeile sunt plătite mai puțin decât bărbații și tot așa. Iar eu fac parte dintre persoane afectate de aceste lucruri. Pe lângă misoginie, aud des și cât de puțin feminină sunt și că nu mă «afișez corespunzător» în societate»”.
— Irina, 16 ani
„Pentru mine, să fiu persoană non binară în societatea românească înseamnă să nu am nici măcar dreptul la un pronume, căci e aproape imposibil să te adresezi cu «ei» în limba noastră. Înseamnă să fii împins spre activitățile considerate feminine și respins în cele considerate masculine. Să fii constant îngrădit de stereotipuri, să nu ai un mediu în care să te regăsești, să ți se spună că ești confuz, să ți se arunce în față că te îmbraci sau comporți prea feminin sau prea masculin. Să se ajungă la violență fizică și hărțuire dacă faci orice care se consideră dedicat băieților. Să înțelegi că ești prea tânăr și sensibil să te lupți cu societatea, oricât de tare ai vrea. Iar asta doare, doare ca naiba.”
— Ioana, 20 de ani
Spațiul sigur din viața ta
„Din păcate, nu mă pot gândi la un spațiu sigur din viața mea, am impresia că oricare îmi pot fi invadate în orice moment. De exemplu, mă simt în siguranță acasă, dar doar pe jumătate, pentru că îmi amintesc că nu pot avea control total și că nu e cu adevărat casa mea.”
— Miriam, 18 ani
„E important ca spațiul meu personal să nu fie invadat, lucru care se-ntâmplă des tinerilor. Avem dreptul să păstrăm acest spațiu pentru noi.”
— Iulia, 16 ani
„Singurul meu spațiu relativ sigur este camera mea, pentru că doar acolo îmi permit să fiu vulnerabilă și să mă depărtez de realitate. Conceptual, un spațiu sigur pentru mine înseamnă o încăpere în care, de cum intru, știu că am ajuns unde trebuie și pot renunța la inhibiții, pot comunica liber. Cred că ideea de acceptare îl face sigur. Prin acceptare, vreau să spun «și bune, și rele». Vreau să fiu acceptată cu toate defectele și calitățile, cu toate păcatele, cu toate identitățile mele.”
— Andreea, 20 de ani
„Safe space-ul meu e baia – o baie fără geamuri, cu o oglindă mică deasupra chiuvetei ca să te poți ghemui pe jos și să nu te mai vezi. Când crezi că trebuie să dispari, când aduni toată ura din tine și o lași să te topească, te întinzi pe gresia rece. Ustură, te aduce la realitate, dar e cel mai puțin vehement self-harm. Când ai plâns prea mult, ai șervețele, când te-ai deshidratat, ai apă. Iar când capul stă să-ți explodeze, ai la dispoziție o cadă pentru o baie lungă cu multă spumă.
Unul dintre lucrurile care îmi încurcă cel mai mult viața de zi cu zi este că nu mă pot dezbrăca chiar dacă sunt singură. Căci ochii sunt peste tot, văd umbra în spatele meu, urmărindu-mă și așteptând oricând să atace. Dar baia e făcută să stai goală, în baie nu e nimeni, e ca propria minte metamorfozată în realitate. Iar când reușești să te uiți la final în oglinda, știi că ai câștigat din nou, oricât de tare a durut lupta.”
— Sierra, 16 ani
Spațiul public în care te simți în siguranță
„Într-o lume mai bună, oricine, indiferent de gen, ar trebui să se simtă în siguranță oriunde și în orice moment. N-ar exista frica că cineva te poate agresa, chiar și pe o stradă plină de oameni. Nu am un spațiu public în care să mă simt în siguranță, siguranța mea depinde de persoanele cu care mă aflu – acele prietene și prieteni în care știu că pot să am încredere, oameni care m-au ajutat in momente periculoase si grele din viața mea, oameni cu care simt că pot vorbi orice fără să fiu judecată.”
— Jasmine, 16 ani
„În afara unui grup de sprijin care mi-ar lua apărarea în cazul unui eveniment neplăcut, nu mă simt în siguranță în spații publice.”
— Miriam, 18 ani
„De obicei nu mă simt în siguranță în niciun spațiu public, dar dacă sunt cu persoane de încredere lângă mine atunci pot să mai răsuflu ușurată.”
— Andreea, 20 de ani
„La școală, în săli de cinema, în teatrele mele preferate și la evenimente unde sunt alături de persoane cu mentalități deschise. Oamenii fac un loc să fie sigur.”
— Iulia, 16 ani
De ce ai nevoie ca să te simți safe
„Am nevoie să se ia atitudine. Să nu se permită glumele hărțuitoare ale băieților. Să nu existe bullying. Mi-aș dori, ca prin magie, să dispară toată ura. Iar ca să mă simt în siguranță acasă am nevoie ca tata să își controleze crizele de furie sau măcar să își dezvolte empatia și să nu mai facă «glume» misogine.”
— Sierra, 16 ani
„Ca să mă simt în siguranță la școală, am nevoie de educare, ascultare, acceptare și asumare. Ca să mă simt în siguranță pe stradă am nevoie să fiu tratată ca un om cu sentimente și trăiri valide, de oameni care intervin, nu își fac cruci și pleacă. Ca să mă simt în siguranță acasă, am nevoie de liniște, compasiune, ascultare.”
— Miruna, 19 ani
„De profesori care să mă înțeleagă la școală.”
— Marian, 19 ani
„Pentru a mă simți în siguranță la școală am nevoie să nu se pună atât preț pe codul vestimentar, ci mai degrabă pe a învăța băieții să se controleze. Pe stradă am nevoie ca oamenii să își lase ignoranța deoparte în cazul unui eveniment agresiv. Acasă am nevoie ca familia mea să fie deschisă și armonioasă.”
— Iulia, 16 ani
„Acasă am nevoie să știu că am o familie deschisă, persoane cu care pot vorbi orice, o familie care să mă sprijine în tot ce fac și care să mă sfătuiască pe tot parcursul vieții.”
— Jasmine, 16 ani
„Ca să mă simt în siguranță la școală am nevoie de încredere (în profesori, în colegi, în sistem), de încurajare și de acceptare. Ca să mă simt în siguranță pe stradă am nevoie de prezența altcuiva.”
— Miriam, 18 ani
„La școală, am nevoie ca profesorii să renunțe la prejudecăți, la glume misogine și să ne vadă ca pe niște persoane cu drepturi, sentimente, emoții, nu ca pe niște marionete ușor de manipulat. De asemenea, mi-aș dori ca acele norme și principii de etică să cântărească mai mult în practică decât în teorie, nu mai vreau ca victimele abuzului să se lupte și cu sistemul.
Acasă am nevoie ca părinții să nu mai perpetueze rolurile de gen și să elimine violența de orice tip. Pe stradă, aș vrea ca repercusiunile pentru cei care hărțuiesc să fie reale, nu doar niște promisiuni goale. În același timp, vreau ca străzile să fie mai luminate.”
— Andreea, 20 de ani
Cum ar arăta o lume fără roluri de gen
„Nimeni nu ar mai avea așteptări de la nimeni doar pentru că sunt femei sau bărbați. Ne-am respecta și aprecia reciproc pentru ceea ce suntem, nu pentru ce ar trebui să reprezentăm.”
— Miruna, 19 ani
„Rolurile și stereotipurile de gen pun presiune pe indivizii unei societăți să se conformeze anumitor standarde. Într-o lume fără ele, fiecare persoană ar putea să trăiască după propriile standarde, presiunea socială ar fi diminuată și ne-am îmbrățișa diversitatea.”
— Iulia, 16 ani
„Fără roluri de gen, am trăi într-o lume mai bună pentru toți. Stereotipuri precum «Fetele nu sunt așa bune la sport cum sunt băieții» sau «Dacă mă urc la volan cu o fată sigur ajung în spital» nu sunt okay. Sportul e deseori considerat arena bărbaților. De ce o fată care face sport de performanță e percepută ca «masculină» și un băiat care nu este atletic e perceput ca o «fetiță»? V-ați gândit că unul din motivele pentru care sunt mai puține fete în sport e pentru că sunt descurajate?”
— Jasmine, 16 ani
„Rolurile de gen sunt atât de bine împământenite în societatea actuală încât nici nu pot să-mi imaginez ceva diferit. Totuși, cred că nu-i imposibil să evadezi din ele, mai ales când există safe spaces în care oamenii pot fi ce vor și cum vor, fără să se gândească la o umbră întunecată care îi copleșește. Într-o lume ideală, rolurile de gen n-ar exista, iar fiecare ar trăi liber, fără constrângeri, fără frica permanentă că ceva rău se poate întâmpla. Dar, până ajungem la acea lume ideală, avem nevoie să ne construim lumi mici, spații sigure, unde putem să fim măcar pentru câteva clipe exact așa cum ne-am dori să fim.”
— Andreea, 20 de ani
*O parte dintre numele participantelor au fost schimbate.
Articolul face parte din proiectul Construim Egalitatea, Gen!, desfășurat de asociația Front și finanțat de Primăria Capitalei și Proedus.
