de Alex Iacob
Pe Splaiul Unirii, între străzile Verzișori și Între Gârle, se află o veche zonă industrială care-n prezent e aproape abandonată. Zic aproape, pentru că weekend-ul ăsta, pe 25 şi 26 septembrie, acolo o să aibă loc PLUM, un festival boutique de muzică electronică, cu două scene, zone lounge şi peste 25 de artiști, printre care şi Digitalism, Henrik Schwarz, Golan, Silent Strike, Khidja şi Ada Kaleh.
Când nu găzduiește festivaluri de muzică, locul, situat la doi pași de centrul Capitalei, rămâne una dintre priveliștile sinistre și fascinante, care fac Bucureștiul un loc atât de special în inimile noastre. Și nu numai.
Povestea locului începe cu Nicola Prodanof, un mare industriaş, care a investit în tăbăcărie și pielărie, deschizându-și în 1889 câteva fabrici în Tulcea. Mai târziu Nicola a mutat fabricile în București sub numele de Tăbăcăria Națională și Fabrica Bourul. Din păcate el a murit de o boală la ochi, iar comuniştii i-au aruncat toate rudele în stradă şi au preluat uzinele. Le-au redenumit Dâmbovița, respectiv Talpa sau Pionierul, iar cei 8 000 de angajaţi de acolo au produs încălţăminte Rosprint, Rostart şi Adidas pentru toată populaţia ţării. Asta până în anii '90, când fabricile evident au fost privatizate aiurea. Urmaşii lui Prodanof încă se zbat să primească înapoi ce-a mai rămas din ele, iar în timpul ăsta au fost lăsate în ruină.
M-am dus să văd cu ochii mei situația uneia dintre cele două fabrici, Pionierul. Am găsit depozite, săli de repetiții, un club de dans și unul de box. Se închiriază spațiile care cât de cât conservate, în timp ce unele clădiri anexe se prăpădesc sub ochii puținilor oameni care trec pe-acolo.
Paznicul n-avea nicio treabă cu mine, așa că l-am lăsat în urmă fără regrete. Apoi am cotrobăit prin curte sperând să găsesc o clădire accesibilă. Am dat de un vechi depozit și câteva hale spațioase.
Interiorul era foarte întunecat. Semăna mai degrabă cu un atelier. Parcă şi vedeam locul cu bucățile de tencuială lipite la locul lor și angajaţii care făceau ultimele modificări la nişte perechi de pantofi, apoi le trasportau într-un depozit special.
Iată și dovada. Mulaje de pantofi tocmai bune de folosit în posibila mea carieră de păpușar.
Dau să urc la etaj și ce-mi văd ochii! Un fus de lână înjunghiat cu andrele şi abandonat pe trepte. Parcă mi-a spus, cu ultima suflare: „Sfârșitul nu-i aici." Din bezna depozitului am nimerit în câteva hale cu ferestre mari.
Aici erau adidașii dumneavoastră! Între pilonii ăștia strâmbați de vreme se făceau încălţările alea fără marcă, care i-au ţinut pe părinţii noştri mai mult decât ne ţin pe noi perechi de trei milioane.
Am dat şi peste nişte glume ascunse în mesaje codificate și hipnotizante. Aproape am putut să spun că am avut o întâlnire de gradul Milf.
Alături, tovarășul a fost cam mototolit și aruncat prin niște hârțoage. Noroc că trecerea mea pe acolo l-a scos la lumină.
N-am vrut să trec cu vederea peste adeverința cerută de o tânără muncitoare pentru policlinică. Este semnată acum 20 de ani și de-atunci cei care mai lucrau aici au prins aripi – în 2010, la Pionierul, mai erau oficial doar 11 angajaţi.
Cum am scos capul pe fereastră am zărit una dintre alarmele care au împânzit Bucureștiul în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. O adevărată piesă de muzeu, care cu siguranță nu mai funcționează, dar asta nu m-a împiedicat să-mi imaginez rafalele sonore pe care le împrăștia de fiecare dată când avea ocazia. Seamănă cu un robot scos din priză și pedepsit să ruginească pe acoperiș.
Un lucru bun e acela că nu s-a furat tot fierul, încă mai există cadre și uși metalice, lifturi și alte istalații. Ar fi trist să nu se facă ceva cu fabrica asta, care a generat mii de locuri de muncă la vremea ei. Şi nu, nu încă un cartier de vile.
Și nu în ultimul rând mare atenție la consumul de energie și gaze. Se ştie de pe vremuri: Avem o economie precară!
