În urmă cu aproximativ două săptămâni, a apărut pe net o poză cu niște studenți din campusul Tudor Vladimirescu, din Iași, care în loc să-și învețe pentru școală, s-au jucat FIFA. Cu toții am făcut asta, nimic spectaculos. Dar ce a făcut ca poza să devină virală a fost faptul că jucau meciul proiectat pe o biserică. Pentru că așa o ard ei. Reacțiile oamenilor au fost variate, de la oameni care au crezut că e o blasfemie ce fac, la ăia din grupul majoritar, care au zis că e cea mai tare idee din toate timpurile. Și eu subscriu la grupul majoritar.
M-am gândit bine la întrebarea: de ce să joci FIFA pe pereții unei biserici? Și răspunsul cel mai logic e: de ce nu? E un mod plăcut să-ți petreci timpul, atunci când nu ai unde să proiectezi meciul dintre Real Madrid și nu îmi dau seama care a fost cealaltă echipă. Și când biserica e fix lângă geamul de la căminul în care-ți duci anii de facultate, opțiunile îți sunt limitate. Oamenii ăia sunt descurcăreți. Unde unii văd un lăcaș de cult, un loc de venerare și rugăciune, ei văd un loc unde să se relaxeze cu niște fotbal virtual. Bravo, băieți.
Mi-am dat seama că nu ar trebui să fiu surprins de ce s-a întâmplat la Iași. Asta pentru că românul s-a născut gamer. Inclusiv tu. Chiar dacă nu ești per se un împătimit al jocurilor pe calculator, sau consolă, sau ce mai e pe piață, la un moment dat sigur ai băgat ceva. Mai știi Mario? Da, cu asta ai copilărit. La fel și eu. Dacă tot nu mă crezi, citește mai departe, să vezi de ce românul e un gamer adevărat, din propria experiență, și de ce nu va renunța niciodată la activitatea asta.
Lumea jocurilor era mai faină ca aia din realitate
Dacă, la fel ca mine, ai copilărit în anii 90, știi bine faptul că lucrurile nu erau atât de roz. Erau OK, dar destul de meh. Asta până când au intrat pe piață jocurile electronice. Prima oară erau consolele alea vechi, și trebuia să-ți cumperi casete galbene sau gri din piață, pe care scria că ai 99 de jocuri, când de fapt erau doar 9 și restul erau variații tâmpite de la jocurile alea. Și toate aveau Mario sau ceva joc în care trăgeai după rațe pe ele. Vremuri bune. Atunci am realizat că există un mod mai plăcut de a ne petrece pruncia. În fața televizorului.
Mai apoi, a apărut calculatorul, și deși fugeam de teroriști, care încercau să ne împuște, sau de diavoli pe care trebuia să-i omorâm cu diferite magii și lovituri de toiag, era o lume mai frumoasă ca aia din fața blocului. De ce? Pentru că în cel mai rău caz, începeai jocul de la zero. Dacă te prindea șmecherul cartierului, rămâneai fără bani și probabil cu trei coaste mov. Prefer să mă băt cu druizi în lumea virtuală, decât cu Radu Interlopu din blocul de vizavi.
Era un mod de a socializa mai ok decât școala, și încă e
Întâlnirile de la cafenelele din oraș erau întotdeauna un prilej de socializare. Mai puțin atunci când venea și Radu Interlopu și juca pe banii tăi. Dar asta nu prea se întâmpla. Ideea e că la școală aveai un număr limitat de inși cu care să te înțelegi. Dacă din 30 de oameni doar doi erau ok, ghinion. Stai cu ăia până termini gimnaziu. Și da, existau oameni și în celelalte clase, dar oricum nu vorbeai cu ei. În plus, sortarea asta era afectată și de statutul tău social.
La cafenelele de jocuri, te înțelegeai cu oamenii în funcție de joc, și de cât de bine știai să-l joci. Astfel, păturile sociale au fost eliminate. Nu contează ce muzică asculți, cum te îmbraci și care e mâncarea ta preferată. Știi să creezi o hartă în Counter-Strike? Bun, ești prietenul meu pe veci. Mai aflai și de alte jocuri, schimbai un ID de messenger, erai în lumea ta. Acum nu mai există cafenele de jocuri, sau cel puțin nu-s la fel de răspândite, dar acum ai internetul, unde poți să te împrietenești cu oameni din Thailanda dacă-ți dă un invite pe Steam. Înveți și tu o cultură nouă.
Românul e bun la orice joc, pentru că se pricepe la calculatoare
Avem hackeri recunoscuți internaționali. Și probabil și câțiva prin niște închisori din străinătate, dar nu știm de ei, că au spart datele unor organizații importante și cam asta le-a fost. În fine, avem și programatori în toate țările unde se caută așa ceva. Mai știi expresia aia cu „a doua cea mai vorbită limbă în compania Microsoft e româna”? Nu cred că era o glumă. Nu știu de ce, dar ne pricepem la calculatoare. Că e vorba de software sau hardware, românii se descurcă.
Asta contează foarte mult și la jocuri, unde trebuie să știi câte ceva despre subtilitățile calculatorului. Din câți gameri adevărați am cunoscut eu, majoritatea erau programatori sau aveau ceva job cu nume dubios, într-un domeniu SF ca rețelistica. Și erau destui. Oamenii ăștia stau toată ziua în fața monitorului, și creează jocuri sau aplicații care o să te țină și pe tine în fața monitorului. Ar fi culmea să nu se priceapă.
Cu toții o facem, chiar dacă nu consideri Candy Crush un joc adevărat
Când zic gamer, nu mă refer doar la ăia care au echipe cu nume complicat, ca dEsTRUCtiV3 KRU4LIFE. Vorbesc și de tine, care o arzi toată ziua pe Candy Crush, Solitaire, Words with friends, Snake sau orice joc. Ești un gamer. Lucrurile s-au schimbat în bine în România, dar nu foarte mult. Suntem în continuare bombardați cu emisiuni nașpa, vești nasoale, stres, taxe și toate alea. De aceea, românul a continuat să-și găsească refugiul în jocurile care-l scot din realitate. E modul nostru de a rezista. Și o vom face în continuare, pentru că ne ajută, și e foarte, foarte distractiv.
