De Radu Nicolae
A observat cineva că tot ce ne este mai drag pe lumea asta, face cum face și dispare?
Nu, nu este vorba de #colectiv. N-am pierdut pe nimeni acolo. Deși am simțit evenimentul ca și când toți erau de-ai mei.
Și, de fapt, erau.
E vorba despre a pierde pe cineva, sau ceva drag ție.
Eu sunt un împătimit al animalelor, le iubesc mai mult decât pe oameni. Poate fi vorba de ariciul care mi-a făcut talpa strecurătoare pe când eram un țânc, în curtea de la țară sau, poate fi vorba de peștii naufragiați pe malul gârlei din aceeași comună. Ariciului i-am găsit familia la doi metri de locul unde m-a înțepat și împreună cu ai mei le-am făcut un culcuș pe terasă, care să îi ferească de ploaie, vânt etc. Pe peștișori îi împingeam ușor cu un deget până alunecau înapoi în apa dulce, unde, câțiva dintre ei nu înotau direct spre ‘casele’ lor, ci se intorceau cu botul la mine cale o secundă, apoi își continuau drumul. Am luat asta mereu ca pe un semn de mulțumire. :)
După ani de rugăminți insistente, la noi în casă a apărut Robbie (sau Robi, sau Roby, in fine). Un cocker negru foarte simpatic și înțelept. La patru ani distanță, a apărut Grace (și atât). Tot un cocker, cockeriță, de fapt, ceva mai activă și mai fâșneață.
Dar Grace a avut o boală grea și incurabilă încă de când era pui. A murit acum o lună. Avea șase ani. Ultimii doi i-a petrecut chinuindu-se foarte puțin la început, iar apoi, din ce în ce. Cum știam ca e bolnavă, într-un gest egoist, m-am îndepărtat. De când știam că se apropie sfârșitul, nu i-am mai acordat așa multă atenție cum obișnuiam. Urât din partea mea, știu. Într-o sâmbăta după-masă eram pe drum spre fotbal cu prietenii când mă sună tata să mă anunțe că Grace a murit și că se duc la țară s-o îngroape. Am zis ‘ok’, apoi am inchis. M-am dus la fotbal, ai mei au rămas la țară peste weekend. Viața a mers înainte. Mă gândeam la ea, totuși, zilnic când veneam acasă și eram întâmpinat de un singur patruped. Dar nu am fost afectat deloc, până cand am văzut un articol în News Feed-ul de pe Facebook. Era vorba despre un câine foarte bătrân și foarte bolnav care era în mașina stăpânului, pe drum către veterinar. Pe ultimul drum către veterinar. Și stătea cu botul pe geam, avea ochii inchiși și.. Parcă zâmbea, părea atââât de liniștit, probabil știa că merge într-un loc mai bun, doar avea încredere deplină în stăpânul lui. Și cum să nu fii împăcat când știi că mergi în rai? Toți câinii merg în rai, sau cel putin așa îmi place să cred.
După ce am văzut acea poză (o găsești puțin mai jos) și am remarcat cât de zen era acel câine, m-am întrebat imediat dacă și Grace era la fel, pe drumul către doctorul ei. Și atunci m-a lovit. După o perioadă grea, în sfârșit Grace era din nou complet fericită, pentru ca avea să scape de orice fel de durere. Aici și lovitura. Mi-am amintit ce suflet frumos și ce cățelușă veselă a fost. O adevărată plăcere. Dar acum, ca ea să fie fericită din nou, a trebuit să plece de lângă noi. Iar ăsta, pentru noi, prietenii ei de pe Pământ, reprezintă un sentiment incredibil de contradictoriu. Încercăm să ne bucurăm că e împlinită și zburdă liberă pe unde doar ea știe, dar ne amintim în același timp că toate astea se întâmplă undeva, departe de noi. Și e greu. Foarte greu. Dar, din câteodată, când devine foarte greu, mă uit, pe lânga pozele cu ea, și la poza din articolul acela. Parcă-mi transmite și mie calmul ăla.
