de Daniel Nicusor Ciobotea
Aveam cinci ani când am păşit pentru prima dată pe treptele unui stadion de fotbal din România. Pentru mine acesta a fost Ghencea. Am ştiut că este dragoste la prima vedere de îndată ce am simţit o emoţie puternică, vuietul tribunelor îmi răsuna în timpane într-un mod plăcut şi starea de euforie îmi inundase toate arterele.
Peste ani mi-am dat seama că microbul mă afectase semnificativ, respiram fotbal şi trăiam pentru el şi ca mulţi alţii, nu lipseam de pe stadion sau la vreun meci în curtea şcolii sau prin spatele blocului. Puteai să ai o săptămână îngrozitoare, să simţi că întregul cer se prăbuşeşte peste tine dar odată cu ziua meciului, toate aceste îngrijorări nu mai contau. Duminicile întotdeauna erau zile de sărbătoare pentru orice microbist, stăteam braţ la braţ şi cântam într-o singură voce. Eram ”on top of the world”, cum s-ar spune.
Răguşiţi, bătuţi de vânt şi de ploi, bucuroşi, trişti sau euforici era povestea noastră, a tuturor. Românii, plini de griji şi probleme priveau acest sport ca pe o supapă de refulare, iar bucuria unor victorii era vizibilă pe chipul fiecăruia dintre noi.
Ce să mai zic de acele derby-uri din campionat şi de meciurile în competiţiile europene? Toată săptămâna fierbeam, milioane de oameni, se discuta în metrou, tramvai dar şi la locurile de muncă şi ştiam că urmează un eveniment important.
Astăzi, privesc în urmă şi îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele pe care le trăiam alături de ai mei. Echipa mea a dispărut, din toate punctele de vedere, iar celelalte sunt în stop cardio-respirator de ceva timp. Echipele de tradiţie s-au transformat în clone sau au murit şi toate astea pentru lăcomia unor oameni pentru care doar sumele au contat în această ecuaţie.
Drept dovadă, impresari şi patroni de cluburi de fotbal sunt condamnaţi la închisoare şi ce este cel mai dureros, au privat de libertate şi sportul rege şi l-au transformat dintr-o sărbătoare ce aduce bucurie într-o agonie care nu mai este dispusă să dispară.
Totuşi, unii au fost capabili să reziste, este cazul băieţilor de la Timişoara care şi-au făcut echipă şi au refuzat să susţină clubul primăriei.
Reuşita lor este un motiv pentru noi, toţi ceilalţi, să nu ne lăsăm învinşi. Vor veni şi vremuri mai bune... !
