de Radu Nicolae
Am dormit patru ore noaptea trecută. M-am trezit miraculos la șapte. M-am pregătit pentru facultate și m-am târât până acolo pe jumătate adormit. Când am ajuns, am atacat inevitabil ultima bancă din colț, unde era cât se poate de întuneric pentru o sală luminată, m-am gândit. Somn. Era atâât de frumos. Atât de liniște. Reușisem să rămân doar cu gândurile mele, deja nu mai auzeam pe nimeni, nici măcar ca zgomot de fundal, știi ce zic? Era divin. Ca-ntr-o ilustrație a unei legi de-ale lui Murphy, am fost trezit brutal, susțin eu, de către colegul care stătea lângă mine. Am ridicat greoi capul și am remarcat-o, undeva în ceața aia de somn -știi ce zic?!-, pe doamna profesoară, care mi-a spus că trebuie să ieșim pe hol pentru a ne juca ceva.
S P L E N D I D !
Era seminar, iar noi eram vreo zece sau unșpe. Ne-am așezat în cerc și ni s-a spus să ne ținem de mână, ca la horă. Jocul era trivial. Eu atingeam cu mâna, spre exemplu, genunchiul colegului din dreapta, iar schema trebuia să se repete exact la fel până se completa cercul. Cel care nu se putea abține și râdea, scotea orice fel de sunet, sau zâmbea intens mai mult de două, trei secunde, părăsea cercul. Evident, după genunchi s-au ales zone precum ceafa sau spatele, unde atingerile s-au transformat în renumitele ‘smetii’, care au fost aplicate cu mult mai puțină putere decât de obicei. Am avut norocul să iasă colega din dreapta mea, pentru că a urmat un băiat. Am putut sa administrez atingeri mai ferme, la fel cum făceau, de altfel, toți cei care aveau persoane de același sex în drepata (Scuze, Miță!). S-a mai râs, s-a mai ieșit, un coleg chiar a chicotit intenționat, pentru că voia să plece. Când am rămas foarte puțini, doamna profesoară ne-a spus că vom râde la sfârșit. Apoi, când mai eram doar eu și o colegă, lucrurile au trecut la următorul nivel. Doamna profesoară mai amintea că în industria jurnalismului trebuie să fim foarte bătăioși. Palmele începeau să se înroșească. Aducea vorba de oportunități și sesizarea acestora. Pielea începea să ne usture.
La un moment dat, când trecuse deja niște timp de când începuse să mi se facă milă de colega mea, dar, totodată, se încinse tărâța în mine, căci eram în ‘finală’, Alexandra a renunțat. O ustura prea tare. S-a contorsionat ceva în mine. Mi-a părut rău. Și acum îmi pare rău. Mi-am cerut scuze colegei. Scuze, Alexandra! Dar câștigasem. O sudoare rece mă luă prin învaluire. Sentimentul de vină se instală imediat ce gândul că ‘premiul’ va fi o nimica toată, iar eu i-am tăbăcit pielea colegei mele, practic, degeaba, mi-a trecut prin cap. Dar doamna E. întrerupe această stare foarte neplăcută pentru mine. ‘’Ok, Radu. Ai două variante acum. Fie ai zece în examen, fie alegi un coleg…’’. ‘’Am zece în examen!’’, o întrerup eu, subit și puțin obraznic. Îmi pare rău, doamna profesoară, mă luase valul! Recunosc, am vrut să mă răzgândesc și să-i dau zecele colegei. Suna chiar tentant. Dar mi-am amintit de ‘’bătăioși’’ și ‘’oportunități’’. Mai mult, mi-am dat seama că acest plan nu ar funcționa pentru mine, decât dacă doamna profesoară s-ar fi bucurat să remarce altruismul meu și decidea să ne dea amândurora nota zece în examen. Dar, dumneaei este de meserie jurnalist. Știți voi, ‘’bătăioși’’ și ‘’oportunități’’. Deci nu era garantat că voi primi zecele. Asta ar însemna să arunc cioara din mână pentru găina de pe gard, corect? Ei bine, nu am făcut asta. Și nu-mi pare rău. Până la urmă, Alexandra este teafară și nevătămată, iar mie mi-a scăzut numarul examenelor din sesiune cu unu. A fost o zi buna azi!
