de Rodica Cusu
Îmi place să cred că sunt o persoană care găsește fericire în lucruri mărunte, care nu este superficială, nu vrea aceleași lucruri ca toată lumea și este scârbită când vede egoismul și meschinăria din jur. Cu toate astea, sunt ca orice om de vârstă mea, merg la cumpărături în magazinele „la moda”, mă bucură și găsesc confort în lumea materială și, pentru o perioadă, mă simt foarte împlinit cu noii mei pantofi scumpi. Mă cert din orgoliu și prostie, mă încăpățânez și îmi las mintea să se înnegrească de un fum înecăcios, gelozie sau poate ciudă.
Cred că asta ați fi găsit în jurnalul meu dacă ați fi avut tupeul și nepăsarea (pe care mamă mea le-a avut mai demult) să îl deschideți. Și dacă voi credeți că v-ați făcut o impresie despre mine doar în urma scurtei confruntări cu o pagină murdară de pete de mandarină scrisă la 1 noaptea, ei bine, nu știu dacă pot să va contrazic. Nu știu pentru că nu mai am o conștiință de sine. Mi-a fost furată și de 5 luni n-am mai văzut-o, n-a mai sunat și nu s-a deranjat să dea un semn pe Whatsapp. Am zis că a fost furată că să sune mai bine și să par eu o victimă... de fapt a fugit de mine. Nu mă întrebați de ce, chiar nu știu! Nu am făcut nimic greșit decât să mă iau după toată lumea. Să fac și eu ce fac alții, să intru în rândul lumii, să fiu și eu cool în grupul celor șmecheri care știu cum să se distreze, nu? Păi uite că acum mi-a venit înapoi pe gât și stau și scriu despre cât de neînțeles sunt.
Îmi place încă să mă consider un artist neînțeles și mă amuză extrem de tare când și cei din jur cred asta. Îi invidiez pe cei care fac ce le place, au gusturi aparte față de restul, sunt extrem de excentrici și totuși lumea îi consideră așa mișto și interesanți. Nu zic că nu sunt așa, zic că dacă aș fi început eu să spun ce gândesc și să fac ce-mi șoptea mie vocea aia pe care nu am ascultat-o și care a plecat, cred că toată lumea mi-ar fi pus etichetă de „dus cu capu’” și uite că nu am ajuns la performanță să nu îmi pese sau chiar să îmi placă că alții să mă considere ciudat.
Bine, bine destul cu milă de sine, altă chestie pe care o fac des, hai să va zic că totuși am găsit omulețul mic care dispăruse. Șocant, nu? Poate că pare o poveste previzibilă, dar va întreb acum, pe bune și sincer, credeți că voi l-ați găsit? Sau ceilalți? Oricum eu am reușit să dau de vocea mea destul de ușor, am început să nu mai stau cu așa zișii prieteni super „judgy”, am început să citesc ce vreau EU, nu ce vrea profa sau ce se vinde în librării la categoria bestseller, am început să ascult des muzică frumoasă și liniștită, care este exact pe tonalitatea sufletului meu și am început să scriu poezii despre ea. Și uite așa într-o seară când m-am rotit în continuu în pat visând niște dubiosenii cu shamani care învie oameni și cu mine care eram pe jumătate zombie și alte prostii, m-am trezit m-am uitat pe geam la felinarul de pe stradă care era aprins ( ce ciudat, vechitură aia nu mai mergea de mult timp) și am știut că e acolo și că de acum o să fiu bine.
Și normal că m-am culcat la loc că doar a două zi aveam liceu, ce naiba...
Sursa foto: http://expressocultural.com/
