de Radu Nicolae
Născut fiind în ‘95, pot spune că am fost generația care a avut parte de tehnologie încă din maternitate. Bineînțeles, nu mă compar cu cei născuți după 2005. Dar, cu toate astea, de pe la șapte ani, adică prin clasa întâi, am început să remarc telefoanele mobile. Ba prin clasă, ba pe la un elev mai mare. Am aflat că sunt ca fixurile cu fir de la noi de acasă, doar că pot să le iei cu tine pe unde vrei. ‘UAAAU! Vreau și eu! Tatiiiiii, tati, tati, tati, vreau și eu un mobil, poate să nici nu meragăăă, vreau și eu un mobiiiiil!’. Multe nopți m-am dus la culcare puțin supărat că nu primeam un mobil.
Când, într-o zi, cum eram la vârsta tuturor curiozităților și ne mutasem în noul apartament de numai un an și puțin, am început să cotrobăi prin casă, parcă eram Indiana Jones. Am fost tare bucuros să descopăr, într-un sertar neverificat până atunci, un telefon mobil. Ah, și ce bucurie a fost să aflu, când a ajuns tata de la serviciu, că telefonul nu mai funcționa. ‘Tatiiii, mai știi că ți-am zis că vreau doar un telefon și că poate să nici nu funcționeze? Mai știi, mai știi? UITEEEE-L! Ce mai faci cu el?! Te rooog, te rog, te rog de 100 de ori dă-mi-l mieee!’.
Acum, când sunt mai mare, lumea care mă cunoaște de când eram mic, ține să-mi amintească mereu ce copil drăgălaș eram. Glumesc, toți îmi amintesc că eram un șantajist emoțional de primă clasă. Așadar, e de la sine înțeles că ai mei părinți au cedat, iar eu am primit un telefon stricat. Ah, eram printre băieții mișto la semi internat. În sfârșiiiit! Era un vis devenit realitate, eram atââââât de fericit, ah, nu-mi mai încăpeam în piele.
Totul a durat maxim 5 zile, timp în care i-am învățat săracului telefon și interiorul și exteriorul pe dinafară. Apoi, iar m-am intristat. Băieții mișto aveau telefoane care mergeau, puteau vorbi la ele, mai mult, ecranurile lor chiar se aprindeau, nu aveau nevoie să-și imagineze că funcționau! Au început din nou presiunile la părinți, care au durat aproape un an.
Într-un final, am primit telefonul mult visat. Habar n-aveam despre nicio marcă. Era un Sagem mix-1, tata își luase mix-5. Al lui avea și cameră șiiiii… ERA COLOR! Al meu era verde cu negru. Dar, ca să ne înțelegem, telefonul lui tata de atunci, dacă ar mai exista acum pe piață, este cel pe care i-l cumperi bunicii. Tare fericit am fost.
Credeam că sunt un semi-zeu, că l-am convins pe tata să-mi ia un telefon și doar rugămințile mele au fost suficiente. Greșit.
A șaptea dădacă se săturase și ea de mine, iar eu trebuia, până găseau ai mei alta, să vin pe jos de la școală. Drept care, tata trebuia să mă sune o dată la cinci minute să vadă că-s ok. Am descoperit asta, atunci când am încercat să dau un telefon și n-aveam credit.
Aveam telefonul pentru că ai mei voiau să dea de mine. Nicidecum pentru că am fost chiiiar atât de șmecheraș, încât să-i conving.
Sursa foto: nbcnews.com
