de Radu Nicolae
Înainte să mă hotărăsc că vreau la jurnalism, am făcut un semestru de marketing la ASE. Am avut mereu nevoie de bani, pentru o pereche de blugi, pentru un pachet de țigări, pentru o plecare de 1 Mai. Ultima însă, costa ceva mai mult, deci, nu puteam să ies la o sesiune, două de împărțit fluturașe, apoi să le cer restul alor mei, că nu ajungeau. Așa că m-am gândit să mă angajez part-time la un call center, ca agent de vânzări. Că, na, telemarketing, eram pe domeniu.
Trebuia să vând tigăi, cuțite, saltele de pat, perne, fețe de perne și tot felul de nenorociri prin telefon. Era oribil. Poate dacă aș fi crezut în produsele alea, aș fi reușit să fac treabă la un nivel mai ridicat. Eram mediocru la jobul ăsta. Aveam un target lunar pe care l-am împărțit în patru, pentru că plănuiam să stau doar o lună. Am depășit ținta cu doar câteva produse.
Am văzut acolo tot felul de oameni. Erau adulți la peste patruzeci de ani care-și doreau cu ardoare o carieră. Erau tineri care, la început, probabil erau foarte ambițioși și visători, dar care, după doi ani acolo, s-au plafonat. Le puteai observa privirea goală și sufletul amorțit de rutina aia apăsătoare.
Eu, după două săptămâni, deja simțeam că dacă-mi mai spune cineva, printre suspine, că este la o înmormântare și că nu-i momentul, aș fi săpat o groapă și m-aș fi culcat acolo pentru totdeauna. Majoritatea oamenilor se plângeau de lipsa banilor și de cât de greu le este, mai ales după *introdu aici întâmplare nefericită în viața cuiva, le-am întalnit pe toate*. Era deprimant și, deși realizam, pe atunci, cât de mici sunt probleme mele, nu puteam pleca de acolo cu un zâmbet pe buze după ce o zi întreagă vorbisem cu oameni complet nefericiți. Erau mulți nefericiți de ambele capete ale apelului.
Pe de altă parte, erau acolo câțiva (sau doar câțiva am cunoscut eu) care veneau cu o incredibil de mare plăcere la pupitrul lor cu un monitor și o pereche de căști. Erau top sellerii. Erau oamenii care depășeau substanțial targetul, oamenii care aveau parte de un comision grozav, care pentru comision munceau. Câștigau din comisioanele acelea mai mult, adunat și cu salariul, decât câștigau superiorii lor. Am schimbat câteva vorbe doar cu unul dintre acești golden boys. Era moldovean, cu un accent super intrigant, vorbea mult, foarte mult și culmea, asta nu te deranja în niciun fel. Am și stat lângă el la câteva apeluri, poate, poate, aș fi învățat ceva. N-aveam cum. Tipul era perfect natural, parcă făcut pentru asta. Avea de vândut, să zicem, o tigaie, iar după ce închidea apelul, clientul era convins că are nevoie și de ustensilele aferente tigăii, plus un storcător de fructe și chiar și o saltea de pat. Fabulos.
Partea nasoală cu tipul ăsta și cei ca el? După apelurile la care am asistat, am ieșit cu el la țigară și mi-a povestit cum a ajuns acolo, cât face pe lună și cât de ușoară i se pare meseria asta. Eu, înainte de a veni lângă el, tocmai închisesem cu un domn care-mi luase familia, prietenii și chiar animalele de companie la rând, într-o serie foarte originală de înjurături.
Pe site, unde era prezentat jobul, avea acolo, în descriere: ‘Posibilități reale de promovare’. Așa că l-am întrebat pe moldovean: ‘Moșule, n-ai vrea să urci? Să mergi mai departe?’. Mi-a răspuns că ar vrea, că vrea de vreun an, dar nu îl lasă. Motivul? Era prea valoros pentru ei acolo unde era. Vindea prea mult ca să poată fi luat de la telefon, chiar dacă merita, și pus acolo unde iși dorește. Era blocat pe funcția aia, care-i convenea, câștiga mai mult decât tata. Dar și el recunoștea că voia să plece.
Apoi m-am gândit cum vine asta. Găsești un om talentat, cu potențial care-i poate deschide alte porți față de cele pe care e intrat deja și ce faci? Nu-l lași la struguri? De ce? N-are prejudecăți, nu le știe gustul, dar vrea să-l afle și are ce-i trebuie pentru ajunge până la ei. De ce să-i zbori scara de sub picioare? Pentru că e valoros pentru tine acolo unde e? Nu poate fi singurul care poate face ce-ți dorești tu. De ce nu-l lași să-și vadă de drum, să ajungă acolo unde consideră el că s-ar descurca chiar mai bine, în timp ce tu cauți înlocuitor pentru el? De ce să nu te bucuri că ai avut în subordine un om pe care tu l-ai crescut și să fii fericit pentru el și mândru de tine că l-ai crescut și l-ai adus într-un loc mai bun? A, da, că te simți, cumva, amenințat, este?! Eu, unul, cred în karma. Iar soarta oamenilor de genul ăsta nu se anunță a fi în prea multe culori vesele.
Ce am învățat din toată experiența asta? Că, atunci când te duci undeva și vrei să te dedici complet, fă asta. Dar, observă ce se întâmplă în jurul tău. Dacă ești chiar bun în ceea ce faci și ești ținut din scurt, ca nu cumva să ieși din iluziile induse, pleacă! Pleacă de acolo cât mai repede, până n-ajungi să te complaci în situația respectivă. Nu renunța la ce vrei să faci cu viața ta, doar pentru stabilitate. Nu merită. Până una alta, îți dorești să fii fericit și împlinit pe plan profesional? Sau să muncești undeva unde urci încet și puțin, iar apoi, să rămâi acolo? Pleacă, migrează, fă pe albinuța, mută-te din floare-n floare până dai de cea mai dulce. Zic eu. Acum, tu faci ce vrei, nu trebuie să te iei după mine. Sunt și oameni care sunt fericiți cu ce au și nu vor mai mult de la viață. Nu vor să avanseze, sunt confortabili acolo unde sunt. Și e ok, pentru că ei, indiferent de capacități, acolo vor rămâne, facând, astfel, loc celor ce vor mereu mai mult de la viață.
Sursa foto: thehomeplanet.org
