Raveri la petrecerea de 36 de ore organizată de The Bunker și Unter în New York. Ilustrații desenate la fața locului de Howl)
Patrick Russell, născut în Detroit, e cel mai recent DJ rezident la The Bunker, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere că, de 13 ani, The Bunker e considerat cel mai tare party techno din New York. Russell a colaborat prima oară cu echipa The Bunker în 2009 și de atunci au lucrat de mai multe ori împreună. Dar abia de curând a acceptat o provocare pe care o acceptă doar cei mai experimentați DJ: a pus muzică zece ore fără oprire.
Maratonul – sau ritualul inițiatic, depinde cum vrei să-l privești – a închis o petrecere de 36 de ore organizată de The Bunker și Unter în Market Hotel, New York City. A anunțat și lansarea ultimului EP al lui Russell, pe care acesta a remixat trei piese din catalogul The Bunker. „Îmi place să fac remixuri pentru că îmi place să lucrezi cu parametri deja stabiliți", ne-a zis Russell. „Când faci muzica ta, vine din inimă și e foarte mișto, dar nu știi cum o să se termine. La piesele astea, am avut oportunitatea să le duc în direcții foarte diferite, ceea ce mi s-a părut foarte stimulant." Citește mai jos gândurile lui Russell despre DJ setul infinit care i-a schimbat percepția asupra condiției de DJ. – Michelle Lhooq
Nu-mi planific deloc seturile. Bag după ureche și mă iau după vibe-ul mulțimii. Cred că unii DJ îl supraanalizează și uneori nu-și dau seama că oamenii nu vor respectivul BPM. Chiar și la începuturile mele de DJ, prin '93 și '94, mă pricepeam foarte bine să manipulez energia dintr-o cameră. Dar am pus muzică ore în șir la platane care nici măcar nu aveau controale de pitch. Devii mai bun când ești obligat să te descurci cu ce ai.
Zilele astea nu mai am nevoie să exersez acasă atât de mult. Am ajuns într-un punct în care totul funcționează instinctiv, pot face orice din reflex. Pot veni în club cu niște piese, simt energia oamenilor și mixez cum îmi vine. Cel mai stresant e timing-ul – când pui piese de patru minute și trebuie să le suprapui timp de un minut, două, cu altă piesă. Asta înseamnă că ai un minut să găsești următoarea piesă potrivită din șapte sute de piese, să te asiguri că are tempo-ul potrivit și s-o pui.
Niște ursuleți prietenoși și-au adus fetișurile pe ringul de dans.
Înainte de asta, n-am mai pus niciodată muzică timp de zece ore – cel mai mult am băgat opt ore încontinuu, tot la un party The Bunker, în august 2014. Seturile de zece ore cer mai multă pregătire. Când am pus un set de două-trei ore la Berghain luna trecută, deși m-am pregătit și m-am gândit mult, totuși eram între doi alți DJ care băgau techno. Nu te poți desfășura total: e o sală mare și cere muzică puternică – asta vor oamenii. Dar e ușor să faci asta timp de două-trei ore. În schimb, n-ai cum să le faci aceeași chestie oamenilor timp de zece ore; e o ocazie să arăți cât de flexibil și de bun ești.
Primul DJ pe care l-am văzut că pune opt ore a fost Donato Dozzy. Mi-a arătat ce înseamnă să te poți abține; mi-a plăcut cum a hipnotizat tot ringul de dans fără să manipuleze prea mult energia și fără să recurgă la trucuri, cum ar fi să introducă un hit clasic. E nevoie de talent ca să faci asta. Acum câteva luni, l-am văzut pe Theo Parrish cum a pus nouă ore într-un depozit din Brooklyn. El e aproape opusul lui Dozzy – nu știi niciodată ce piesă o să urmeze. Trece de la Chicago acid la jazz fusion fără nicio jenă – și el combină blană. E fenomenal. Donato Dozzy și Theo Parrish sunt total opuși, dar amândoi fac o treabă excelentă și mă inspiră mult.
Prietenii la supradoza de ecstasy se cunosc.
La party-ul Bunker x Unter, știam doar prima piesă cu care vreau să încep, restul a fost după ureche. Am adus cu mine șapte sute de piese. Cred că am pus vreo două sute. A fost prima oară când am folosit doar piese digitale pe CDJ pentru o perioadă atât de lungă. Am vrut să mă provoc să fiu mai organizat și să aranjez totul în fișiere diferite. Când ascult muzică, piesa îmi spune unde ar trebui s-o bag într-un set – devreme, în punctul culminant, etc. În săptămânile dinainte de party, am frunzărit prin fișierele cu muzică vreo două ore pe zi și abia în ultimele două zile m-am prins ce vreau. De obicei aleg în funcție de emoția zilei respective, pentru că așa iese cel mai bine.
Cum nu începeam de la zero – înaintea mea fusese un party continuu de 26 de ore - știam că va trebui să duc atmosfera și mai sus și să țin oamenii în priză până la capăt.
Prima piesă pe care am pus-o a fost „Riots in Brixton" de Todd Terry (aliasul lui din English Friday). Înaintea mea a pus Mike Servito, cu care sunt prieten de ani de zile, și știam că îi place să pună house foarte alert, așa că știam că piesa asta o să înceapă pe tempo-ul perfect.
Am pus vreo șase ore stilul ăsta turbat, după care am intrat pe un teritoriu cu tobe și piese vechi, printre care albume timpurii de la Warp.
Am pus vreo oră jumate trackuri Chicago vechi și piese cu percuție, după care am intrat în zona de acid greu.
În punctul culminant al serii, am băgat mult acid german de la jumatea anilor '90. Am băgat vreo cinci piese de la Wolfgang Voigt, care a scos muzică sub treizeci de pseudonime, printre care și Love Inc.:
Apoi am dat-o abstract și mai dubios. Am ajuns într-o secțiune în care băgam acid și electro în același timp, le întrețeseam. Spre 6 -7 dimineața, am dat-o pe electro mai rapid și la final am băgat o piesă de Like-A-Tim, de la casa de discuri Djax-Up-Beats, din 1996. E o piesă la care se schimbă BPM-ul. Până atunci băgasem un tempo de 136 BPM, dar mi s-a părut distractiv să mă joc cu simțul ritmului oamenilor. M-am gândit să le dau o pauză, că săriseră încontinuu timp de șase-șapte ore. Am redus tempo-ul la 120 BPM timp de două ore, între 7 și 9 dimineața. Când bag muzică mai lentă, îmi place mult să folosesc piesa asta:
Pe la ora 9 dimineața, am simțit că petrecerea are nevoie de mai multă viață – așa că am pus niște italo disco și niște piese vechi Aphex Twin. A mers la fix muzica pozitivă și ușoară la final. Oamenii s-au destins. Atunci am băgat un sample în care un tip zice „This is a bonus track " și l-am pus înainte să bag „Cosmic Dancer" de la T-Rex.
Nici nu mi-am dat seama în momentul ăla, dar piesa are versuri super mișto despre dans. Oamenii dansau de vreo douăzeci de ore și erau superconectați, indiferent de vârstă sau temperament. Cred că dacă bagi ceva frumos și sensibil la final, oamenii pleacă acasă cu o impresie mai bună.
Desigur, e obositor un set de zece ore – e greu și numai să stai în picioare atâta timp. Dar depinde de starea mentală, de concentrare și de instinct. Nu trebuie să supraanalizezi, ci să gândești. Ca să fie special, trebuie să ai ceva în tine. Iar ultimul factor sunt oamenii. Trebuie să știi ce vrea publicul înainte să-și dea el seama ce vrea.
Traducere: Oana Maria Zaharia
