de Marius Ghenț
Săptămâna trecută, judecătoarea americană Kathleen M. Williams a respins cerința rapperului Rick Ross de a deschide un proces împotriva duo-ului LMFAO, pentru că plângerile lui se bazează pe absolut nimic. Dacă nu știi ce l-a deranjat pe artist, o să-ți explic cât se poate de simplu, ca să realizezi absurditatea situației. În 2006, Rick Ross a înregistrat o piesă care se numește „Hustlin” și care conține versul „everyday I’m hustlin” pe refren, pentru că asta fac boșii ca el. Și-a lansat cariera, a făcut o tonă de bani și lumea a continuat să se învârtă.
Mai apoi, în 2011, băieții de la LMFAO au scos piesa „Party Rock Anthem”, pe care sigur o știi. În bucata respectivă apare versul „everyday I’m shufflin”, pentru că asta fac petrecăreții. A ajuns un hit global, s-a dat la toate petrecerile din lume, băieții s-au îmbogățit peste noapte. Peste o noapte în care au dat un party mega tare. Așa îmi place să cred.
Problema e că Ricky s-a supărat pe chestia asta. El consideră că i-au furat expresia și nu a primit nimic în schimb. Și prin nimic mă refer la bani gheață, al doilea lucru din gheață metaforică preferat de rapper, după diamante. He-he-he. Asta cu toate că orice om cu o înțelegere elementară a limbii engleze, sau a semnelor în general, poate vedea clar faptul că nu e aceiași expresie.
Una zice că în fiecare zi muncește pe brânci, și în toate felurile legale sau ilegale, ca să supraviețuiască, alta descrie o activitate când activezi pe player-ul muzical o opțiune să vină melodiile aleatoriu. Da, discuția ar fi trebuit să se termine aici. Dar nu, Ricky a vrut să obțină un verdict din partea unei instanțe judecătorești, că așa fac toți mafioții din rap.
Așa că a încercat să îi dea în judecată în 2014 și să primească un cec retroactiv cu multe milioane de euro pe el. Din nou, așa fac mafioții. De atunci a tot așteptat o decizie din partea curții de justiție. Între timp băieții de la LMFAO s-au și despărțit, dar a zis că încercarea moarte n-are, așa că a mers mai departe cu cerința lui. Din păcate pentru boss-Ross, judecătoarea care s-a ocupat de treaba asta și-a dat seama din start că nu merită un proces plângerea lui. Surpriză, știa limba engleză. În consecință, a terminat toată saga asta cu o victorie pentru LMFAO. Mă rog, mai mult e o înfrângere pentru Ross, pentru că cei doi și-au făcut deja banii după piesă.
De fiecare dată când aud că un artist care are multe milioane de dolari în bancă dă în judecată un alt artist cu multe milioane de euro în bancă, pentru un motiv absolut idiot, mă gândesc la două lucruri: ori s-au plictisit în studio și trebuie să schimbe încăperea cu o sală de judecată, ori lăcomia lor e mai mare ca numărul de zero-uri din contul lor bancar. Probabil e o combinație dintre cele două. Dar obiceiul acesta nu e bine pentru nimeni. Uite și de ce:
Plângerile sunt de obicei aberante
Uită-te la cazul lui Rick Ross. Tipul chiar a crezut că poate face bani pe o expresie care sună la fel ca una folosită într-o piesă. Asta e ca și cum oamenii care au scris colinda „Steaua sus răsare”, nu știu exact cine, probabil îngerii, ar da în judecată fanii clubului Steaua București pentru că folosesc la fiecare meci expresia „Haide Steaua!”. Nu e la fel ca originalul dar e pe acolo, după logica lui Rick Ross.
Și mai sunt o tonă de alte probleme când vine vorba despre interpolări în piese, care creează un trend periculos pentru toată lumea. Anul trecut, Mark Ronson a scos o piesă care a ajuns să fie hit-ul verii. Se numește „Uptown Funk” și sigur ai auzit-o cel puțin o dată, dacă o arzi prin cluburi pe la ora două noaptea. În fine, producătorul britanic a interpolat expresia „don’t believe me just watch” în refren, care a fost folosită prima oară în piesa „All Gold Everything” de la rapperul Trinidad James. I-a oferit drepturi de autor.
În iunie 2015, site-ul de specialitate Complex a scris că până atunci rapperul a făcut în jur de 150.000 de dolari din succesul piesei. El nici măcar nu a „scuipat” versul. A fost cântat de Bruno Mars. Dar pentru că el l-a scris într-o altă piesă, a primit drepturi de autor și pentru „Uptown Funk”. Sunt aproape sigur că nu el a inventat expresia aia. Și chiar dacă ar fi făcut-o, tot nu merita banii ăștia, pentru că nu a fost pe piesă! Toată treaba asta e aiurea. Și nu se oprește aici:
În muzica modernă, toată lumea împrumută de la toată lumea
Pe lângă tâmpenia asta cu interpolările în piese, mai există un aspect foarte dezbătut prin industrie, care a ajuns în mainstream după ce familia lui Marvin Gaye l-a dat în judecată pe Pharrell Williams, pentru că s-ar fi inspirat un pic prea mult atunci când a creat „Blurred Lines”. Când toate genurile au fost create deja, ce mai rămâne de făcut? Păi, e simplu. Artistul se poate inspira întotdeauna de la alți artiști care au activat înaintea lor. Hit-urile oricum se reciclează. Schimbi trei chestii și ai o chestie fresh. Nu?
În teorie, da, dar treaba asta nu a stat bine cu membrii familiei lui Marvin Gaye, care consideră că piesa sună mult prea mult ca „Got to give it up”, și, în consecință, ar trebui să primească despăgubiri financiare. A fost un hit-uriaș, care a adus niște încasări serioase pentru label. După un proces îndelungat, Pharrell a pierdut, și a trebuit să plătească suma de 7.4 milioane de dolari pentru că a încălcat legile drepturilor de autor. Și ei au fost de vină, pentru că în timpul declarațiilor, Robin Thicke a zis că nu a fost prezent când au scris piesa, cu toate că e acreditat. Dar problema cea mai mare cu verdictul din acest proces e modul în care producătorii sunt, mai nou, constrânși de anumiți parametrii artistici. În trecut era ok să vrei să faci o piesă „care sună ca și Michael Jackson din era albumului Bad”, sau ce mai vrea capul tău delicat de artist. Mai nou, nu prea, pentru că trebuie să te gândești că s-ar putea să sară cineva cu procesul, pentru că ai încălcat legea, cu toate că poate tu ai vrut să-i oferi un omagiu artistului tău preferat. Păcat. Acum scoate portofelul.
Sample-urile sunt folosite de toată lumea
Ultima mare problemă care apare atunci când vorbim despre procese total aiurea din industria muzicală are legătură cu sample-urile. Sample-urile sunt niște bucăți de sunete dintr-o piesă lansată în trecut, care sunt folosite într-o piesă nouă. De exemplu, o linie de bass de funk din anii 70 care apare în ceva bucată rap din 2016. Simplu și la subiect. E o practică foarte comună în prezent. Dar cu cât sample-urile sunt mai obscure, cu atât mai mult se complică treaba.
Pentru că de obicei casele de discuri vin cu o sumă de bani la autorul original și îi zic „vrem să folosim 10 secunde din piesa ta, pentru asta îți dăm banii ăștia, cool?”. El semnează și lumea își vede de treabă în continuare. Dar ce se întâmplă dacă nu dau de artist, sau pur și simplu uită? Crede-mă, se întâmplă mai des decât crezi. Atunci apar procesele.
Spre deosebire de interpolări și toată tevatura cu drepturile de autor, aici sunt total de acord cu faptul că ar trebui să primească o recompensă financiară scriitorul piesei originale. Dar procesele sunt tot de prisos. Treburile astea se rezolvă de obicei între casele de discuri și artistul păgubit. De multe ori label-urile se fac că plouă în loc să scoată banii, așa că problema trebuie rezolvată în sala de judecătorie. Aici nu e de vină artistul, dar ceva trebuie să se schimbe în modul în care sunt gestionate sample-urile. Altminteri o să avem în continuare o tonă de procese care vor încețoșa și mai mult liniile între ce e acceptabil sau nu în muzica modernă. Da, aia a fost o glumă legată de „Blurred lines”.
