Săptămâna trecută, specialistul în marketing Philip Kives a încetat din viață. Dacă nu ai auzit niciodată de Philip Kives, stai liniștit, nu e un nume arhicunoscut. Dar ar trebui să fie. Tipul a revoluționat industria muzicală, la fel ca muți alții din backstage, care sunt apreciați doar când dau colțul. Și cu siguranță ai resimțit și tu impactul pe care l-a avut asupra acestei forme de artă, cu toate că poate nu-ți dai seama.
De ce? Pentru că tipul a fost primul care a decis să scoată compilații. Albumele alea care sunt de fapt o colecție de hit-uri. În 1966 a lansat „25 Country Hits”, care s-a vândut surprinzător de bine, iar următoarea compilație, intitulată „25 Polka Greats”, a depășit numărul de 500.000 de copii vândute pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Dacă până atunci casele de discuri nu voiau să scoată compilații, pentru că erau de părere că artiștii din ograda lor nu ar trebui să apară pe un material cu alții, de la un alt label, succesul acestor două proiecte i-a convins să meargă într-o direcție nouă.
Așa a apărut trendul de a scoate cât mai multe albume cu un tracklist plin de hit-uri, sau bangers, cum sunt cunoscute în vremurile noastre. Tipul a fost un geniu al marketing-ului, care a revoluționat industria muzicală fără să vrea. El a vrut să facă profit, la fel ca orice om cu pregătirea lui. Oamenii au mușcat momeala, și patronii caselor de discuri au văzut o oportunitate de a se îmbogăți. Ceea ce s-a și întâmplat. Fac pariu că și tu ai cel puțin un album de best of în casă.
Dar la fel ca orice alt lucru din industria muzicală, albumul-compilație e pe punctul de a dispărea. Sunt mai multe motive pentru asta, de la vânzările în declin pe toată linia și până la facilitatea accesării întregului catalog al unui artist pe internet, dar majoritatea au de-a face cu creșterea în popularitate a serviciilor de streaming. Uite și de ce:
Oricine poate face o compilație
Serviciile de streaming oferă utilizatorilor o suită de caracteristici faine, printre care și posibilitatea de a face o selecție de piese proprie. Se numesc playlist-uri, doh, și funcționează exact ca o compilație. Dacă ne uităm la definiția cuvântului, nu prea găsești diferențe. În consecință, oricine poate să bage cele mai faine 25 de piese de la Justin Bieber într-o ordine aleatorie și să-i dea un titlu ca „Nu credeam niciodată că Justin Bieber are 25 de piese grozave”. Sau cum vrei tu să-i zici.
Asta e frumusețea acestor platforme. Îți dau libertatea să faci tu pe curatorul. Nu mai trebuie să ai încredere în vocea aia anonimă care-ți zice „hey, uite aici cele mai faine piese hip-hop”, când tu preferi ăla old-school, nu Eminem. Și apropo de playlist-uri:
Ai mai multe surse din care te poți inspira
Critici, artiști, oameni din spatele caselor de discuri, prezentatori de radio, celebrități. Toți pot face un playlist cu piesele pe care le consideră cele mai bune dintr-un gen sau dintr-o perioadă anume. Asta înseamnă că dacă tu vrei să auzi ce crede Orlando Bloom despre muzica folk britanică, poți să dai play la lista lui, nu la albumul „Cele mai faine piese folk din Marea Britanie”. Pe bune, ce o să alegi? Evident că o să mergi pe mâna lui Legolas. Chestia asta dă naștere la un alt motiv pentru care compilațiile sunt pe cale de dispariție:
Playlist-urile sunt mult mai diversificate
De obicei, compilațiile scot în față cele mai bune piese ale unui artist, sau dintr-un gen, sau cam ce se dă pe radio în zilele noastre. Toate chestiile astea sunt prezente și pe orice serviciu de streaming. Și sunt mult mai ușor de accesat. În plus față de selecțiile astea, playlist-urile de pe Apple Music sau Tidal sunt mult mai diversificate. Cât de diversificate?
Imaginează-ți că fiecare companie din aria streaming-ului angajează oameni care stau toată ziua și fac playlist-uri pentru orice activitate pe care ți-o poți imagina. De la unele banale ca „Cele mai bune piese pentru work-out” sau „Ascultă track-urile astea când te pregătești să ieși în oraș”, până la unele cu adevărat interesante ca „Cele mai bune bucăți pe care să le asculți în timp ce mănânci halva lângă un tractor pe o pajiște din Bărăgan”.
Compilațiile sunt limitate de propriile reguli
Playlist-urile pot fi actualizate. O selecție de piese scoasă la vânzare nu. Asta contează, mai ales într-o eră când ascultătorul poate băga piesa favorită de 200 de ori într-o zi. În trecut, dacă voiai să auzi piesa ta preferată trebuia să stai lângă radio sau pe un canal de la televizor ore întregi să o pună din nou. Acum e mult mai simplu. Ai Youtube. O poți asculta până te saturi de ea. Ceea ce se întâmplă. Asta dă naștere la un fel de saturație personală. Hit-urile sunt hot doar o perioadă limitată de timp. De aceea compilațiile, mai ales alea cu muzica din prezent, sunt total depășite de situație.
În era streaming-ului, tu ești tastemaker-ul
Pe lângă faptul că poți să creezi câte playlist-uri vrei, pentru orice activitate, trebuie să vorbim un pic și despre preferințele muzicale ale utilizatorului. Casele de discuri vin cu declarația arogantă că-ți dau cea mai bună muzică. Dar chiar e așa? Nu, deloc. Problema e că muzica e fără îndoială subiectivă. Mie-mi plac niște piese de la Prince pe care nu le găsesc pe niciun best-of, dar Purple Rain e peste tot.
Și aici intervine problema tastemaker-ului, care e un concept învechit. Cel puțin în situația de față. Ideea că cineva e in-the-know și poate crea trend-uri în materie de gusturi e aproape hilară, în contextul în care pe un serviciu de streaming ai toată discografia unui artist. Aș înțelege dacă nu ai bani să-ți cumperi toate cele 15 materiale discografice ale lui Jay-Z. E destul de mult. Dar pentru o sumă modică, le poți asculta cât vrei tu. Astfel, ai acces la toate compozițiile artistului și îți poți face o părere subiectivă despre calitățile lor. Tu centrezi, tu dai cu capul. Și tot tu asculți ce vrei.
