Fotografii de Daniel Peace
De obicei, când ți se oferă oportunitatea să cunoști mediul de lucru al unui muzician, ajungi într-o mansardă confortabilă sau într-un subsol rece de prin Berlin. Vizita mea la Marcus Lambkin, cunoscut ca Dj-ul și producătorul Shit Robot, a fost o experiență inedită. Lambkin locuiește în Stuttgart, oraș cunoscut ca o capitală a petrecerilor, în care majoritatea experimentelor electronice implică sunete de la mai multe aparate electrocasnice. Mai exact, el stă la 45 de minute de centru, printre peisajele de verdeață din sudul Germaniei. Un lucru demn de precizat: casa lui e un castel nemțesc medieval.
Lambkin a avut o viață la care aspirăm cu toții. Crescut de o familie din clasa muncitoare a Dublinului, s-a înscris pe la 20 și ceva de ani la loteria vizelor din SUA. Deja un tâmplar dibace, el și niște prieteni s-au mutat în New York în 1993, unde au petrecut și au băut, până când primarul de pe vremea aia, Rudy Giuliani, a început campania lui faimoasă împotriva vieții de noapte și a cluburilor.
În Dublin era un raver înrăit, așă că a dezvoltat o reputație de DJ competent și unic. Împreună cu un irlandez, Dominique Keegan, a fondat o grupare, numită Plant, apoi o casa de discuri și un bar cu același nume. Undeva pe drum, l-a întâlnit pe James Murphy, un alt entuziast al muzicii. Murphy și-a continuat direcția muzicală, a format trupa LCD Soundsystem și a co-fondat DFA Records. La „cea mai tare petrecere din toate timpurile", el a întâlnit o prezentatoare de la un canal TV de muzică, care întâmplător era fiica unor aristrocați nemți. În scurt timp, el și proaspăta lui soție au moștenit casa asta, un castel din secolul 15. În timp ce DFA, Murphy și LCD au intrat în cultura muzicii alternative, Lambkin și-a păstrat stilul extrem și a intrat liniștit în cea mai creativă perioadă a lui.
Clipul pentru piesa „Lose Control" cu Nancy Whang, scos de pe noul album Shit Robot.
M-am întâlnit cu Lambkin în locuința lui neconvențională, pentru a discuta al treilea și cel mai recent album: „What Follows", scos la DFA. Deși conține și părți vocale, din partea colaboratorilor săi indie-dance ca Alexis Taylor de la Hot Chips și Nancy Whang de la LCD, se adresează direct scenei muzicii dance contemporane. E inspirat din serile de la Panorama Bar și alte cluburi populare din Europa. Cu accente de instrumente, piese ca „Phase Out" și „Ten Miles High" infiltrează prin boxe o euforie de dans și transpirație.
„Scena timpurie a acid house-ului a avut o influență mare asupra mea, iar eu am încercat să reproduc atmosfera aceea", ne spune Lambkin despre amintirile din orașul lui natal. „Acum încerc să abordez într-un fel mai modern, dar [experiențele cu acid house] sunt încă miezul. Îmi aduc aminte când mă duceam să-l văd pe Andrew Wheaterall, pe când purta coarne... era destul de hardcore și dark în Dublin".
În orice caz, datorită ademenirilor lui James Murphy, Lambkin a ajuns să facă muzică. Chiar și în ziua de azi, Murphy rămâne o prezență vitală și inspirațională pentru ce a urmat să devină Shit Robot, numit după o schiță groaznică a lui James, care e degenerat dintr-o glumă proastă într-o carieră internațională de DJ și caschete sub formă de capete de roboți.
„La primul disc scos, James s-a ocupat de toată partea tehnică. Aveam câteva linii melodice discordante, basul și niște idei destul de proaste. Câteodată le transforma complet. James făcea piese din resturi și mereu mă încuraja să produc muzică. Dar a durat ceva. Tot ce îmi aduc aminte despre studio-ul DFA e că era imens și plin de aparatură și scule mari cât peretele. Nu aveam de gând să învăț cum să folosesc toate rahaturile alea. James mi-a dat un TR 909 și un delay și mi-a spus: Descurcă-te!. A apărut și softul de muzică Reason și am început să mă joc cu el. Eram groaznic la asta și e cam nasol când prietenii tăi sunt James Murphy și Juan Maclean [ de la DFA Records]. Amândoi pun muzică impecabil."
Acum, după ani de zile, mansarda lui Lambkin e un monument al progresului său. E echipat cu tot felul de sintetizatoare contemporane sau clasice, drum machines, plus o mulțime de echipamenet de editare. Lambkin tinde să-și subaprecieze talentul muzical, dar munca lui de șurubar este incontestabilă. Monitoarele, prin care se aud tot felul de piese neterminate de breakbeat și techno, au fost construite de el. Arată și sună fenomenal, cum te-ai fi așteptat.
„Mă distrez mai mult atunci când construiesc, decât când produc muzică", recunoaște Lambkin. „Îmi place lucrul cu mâinile. Mi-e greu să mă confrunt cu probleme de genul: E completă piesa asta?. E ca și cum ai întreba cât de lung e un fir de ață. Dar monitoarele alea sunt complete și terminate."
Inclinațiile de hardware și muncă grea sunt folositoare atunci când trebuie să ai grijă de propriul castel. Ca fapt divers, Lambkin ocupă doar o parte a cetății, iar restul e împărțit în mai multe apartamente și studiouri. Pivnița e sediul central de încălzire, iar canalul de apă din jurul castelului a fost secat fără milă. Totuși, atunci când nu compune linii melodice de acid, pe replica lui de 303, are grijă de un gazon vast până la venirea unui nou administrator.
Se știe că Lambkin se adaptează ușor. Să te muți în New York la 21 de ani e destul de palpitant, dar și greu pentru un tânăr de 21 de ani. Ieșit din sesiunile irlandeze ale scenei de rave și acid, el a dat de o atmosferă mai chill în cluburile de peste Atlantic.
„Publicul este foarte diferit în New York. Ei nu o iau razna și e foarte greu să obții niște reacții. E ceva cu totul diferit și trebuie să te adaptezi. Sunt prea cool, fără băieți la bustul gol sau mâini în aer, ei nu fac chestii de genul. La început, mi s-a părut ciudat cum dansează în cercuri, fără să se uite în sus sau într-o direcție anume. De unde vin eu, lași capul în jos. Acum înțeleg, pentru că am fost în locuri ca Loft, care e incredibil, dar la început nu știam ce se întâmplă."
Totuși, din perspectiva unui colecționar de discuri, gusturile reziduale și inspirate din UK i-au permis să investească mai mult în ce numim acum clasicii muzicii underground a erei noastre.
„Când mă duceam la magazine de viniluri, toate lucrurile care îmi plăceau erau în cutia de discuri nasoale. Nu voia nimeni acid house sau chestii din UK. Vinilurile de import erau gunoaie pentru ei, așa că luam tot ce găseam", își amintește cu drag Lambkin.
Odată cu timpul și schimbările gusturilor muzicale, Lambkin și-a găsit publicul comparativ stilului, la un club care acum a devenit legendar, Brownies. El băga muzică duminică seara, după concerte. Un singur mix, care incorpora dragostea lui pentru rave și trip-hopul din UK de la case de discuri gen Mo Wax, i-a asigurat trei evenimente diferite, care au dus la două posturi de rezident și implicit la Casa de discuri și barul Plant, împreună cu partenerul lui, Dominique Keegan. Aceștia i-au adus în New York pe cei de la Basement Jaxx, Chemical Brothers și legenda techno-ului scoțian, Slam. Din păcate, cel puțin pentru Lambkin, succesul s-a transformat treptat într-o monotonie creativă.
„Făceam doar sâmbete de Plant, în fiecare săptămână. După doi ani, deja nu mai era cool. Nu mai puneam ceva care să-mi placă, era doar un job care îmi plătea chiria, așa că tot trebuia să-l fac. Într-o seară, am pus un disc pe care scria Proggy Shite și mi-am dat seama că nu mai puneam muzica care îmi plăcea, ci doar baliverne."
Tot Murphy, ca un Corleone cu clopoțel, l-a adus pe Lambkin înapoi pe val, chiar când credea că o să iasă. Cu tot cu vreo trei-patru retrageri minore, un set triumfător la ziua lui Murphy i-a trezit pasiunea de Dj. Ce anume îl face pe solistul trupei LCD Soundsystem un personaj constant și persuasiv?
„Cred că uneori e greu să lucrezi cu el în studio. E foarte impulsiv și pornit să facă chestii. Iubesc piesele pe care le face, deci e ok așa, dar nu stă după tine să te aștepte să iei o decizie. Are multe idei și le implementează imediat."
E posibil ca încrederea lui Murphy în talentul lui Lambkin să se datoreze prieteniei dintre ei și a unei stime subtile. Când s-au cunoscut, Murphy era un tip strict cu o antipatie clară față de muzica dance, pe când Lambkin era fix opusul. Dacă te gândești să te duci un concert live LCD Soundsystem, e bine să ții cont de faptul că, fără inițierea lui Lambkin în rave-uri, probabil că trupa nu ar fi existat.
„La început, am fost un punkist care asculta Killing Joke și Pil. Nu îmi plăceau Bowie sau alții de genul ăsta. Nu era cool pe vremea aia. Eram cu toții naziști și ne plăceau Dead Kennedys și The Clash. Când am început să mă împrietenesc cu James, el mi-a arătat formații gen ESG , Can, T-Rex și Bowie. Îi puneam toate discurile mele preferate ca să-l conving că muzica dance nu e atât de nasoală, dar el tot ce auzea erau negativele pieselor. Era ca și cum îmi demonta toți eroii."
În sensul ăsta s-a dezvoltat DFA, care a menținut vibe-ul, chiar dacă continuă să evolueze de la rădăcinile de „dance punk". Asta explică și faptul că Lambkin apelează la prieteni pentru vocale, decât să colaboreze cu vocaliști care vor să se afirme.
„Nu îmi place chestia aia de albume pline de celebrități. Albumele mele sunt așa pentru că nu știu să cânt. Trebuie să găsesc pe cineva care să facă asta, iar întâmplarea face că prietenii mei sunt deja vedete. Am avut o problemă cu cineva care mi-a făcut niște vocale. Le editam într-un fel în care nu era mulțumit. Cum i se pare și lui Alexis, că i-am plasat greșit vocea pe album. Mă întreb dacă a fost ok, dar el mi-a zis: Dacă nu-ți place așa, atunci fă-l tu!".
O temă recurentă în interviurile lui Lambkin este desconsiderarea culturii de satisfacție instantă. Nu e o poziție surprinzătoare din partea unui DJ care trăiește într-un castel medieval și a pornit ca tâmplar de dulapuri. Doar prin Facebook păstrează contactul cu lumea exterioară, deși e de admirat deconectarea radicală, care s-a ivit din situația lui unică. Lambkin e norocos, chiar dacă, în ciuda tuturor lucrurilor, a rămas un șurubar.
„Nu am terminat nici o piesă înainte să ies din castel. Și plec des, altfel o iau razna. Datorită jobului, apuc să călătoresc destul de mult și să-mi vizitez prietenii. De abia aștept să ajung în New York și să bat pe cineva la cap cu tot felul de chestii. Am avut discuții doar despre unicorni și ponei toată săptămâna."
Cu soția plecată într-o călătorie de afaceri, Lambkin s-a ocupat de cele două fiice. De abia a avut timp să asculte promo-urile pentru revenirea lui la Beats in Space. El recunoaște că le mai distrează pe fete cu cașcheta de android, sub aliasul „Dada Robot". E greu să ne imaginăm un mediu mai cald și primitor pentru a crește copii, în timp ce compune muzică pentru clubberi. Ocazional, după o zi lungă la școală și un „du-te-vino" pe scările castelului, fiicele lui se plâng că au obosit.
„Tot le aduc aminte, din când în când, că trăiesc într-un castel. Castel, la naiba!", glumește Lambkin.
Traducere: Diana Pintilie
Urmărește VICE pe Facebook:
