de Marius Ghenț
Anul acesta a fost deosebit de fructuos când vine vorba de materiale pop lansate pe piață. De la materialul audio-video Beyonce – Lemonade sau semi-experimentul semnat de Rihanna și până la recentul lansat album al formației Fifth Harmony – 7/27, industria muzicală a dăruit fanilor destule motive de bucurie în prima jumătate a anului. Mai ales că unele au fost lansate fără avertisment, ceea ce a amplificat sentimentul de entuziasm. Cine nu iubește o surpriză?
Dar pe lângă materialele menționate mai sus, au fost și altele cu o trăsătură stridentă în comun: au o foarte multe piese. Albumul lui Kanye West, The Life of Pablo, are 19 piese, la egalitate cu numărul de bucăți de pe noul Views, semnat de Drake. Asta dacă ignorăm Hotline Bling, care e un bonus track. Debutul lui Zayn, Mind of Mine, are 18 piese. Există un pattern aici. Parcă fiecare încearcă să strângă cât mai multe piese într-un timp cât mai scurt.
Ce e și mai interesant e faptul că durata albumului nu e foarte lungă. Mai puțin Views, care are 82 de minute, ceea ce pentru un fan Drake e probabil un lucru bun, cu toate că nu știu pe nimeni care ar putea rezista la atâtea piese despre cât de trist e rapperul. Pentru un critic sau ascultător de ocazie, e mult prea mult. Dar în rest, toate au aproximativ o oră. E cam dubios, pentru că e cât se poate de ușor să bagi 12 piese într-o oră. De ce să le fragmentăm în halul ăsta?
Ei bine, o explicație ar fi noile reguli implementate de cei de la Billboard, care au decis să includă și numărul de piese ascultate pe serviciile de streaming la vânzări. Ce înseamnă asta? Păi e simplu. Dacă ai mai multe piese pe un album, automat ai și mai multe plays pe serviciile de streaming. Adică și mai multe albume vândute, ceea ce va duce și la o creștere în top-ul Billboard, standardul în industria muzicală din Statele Unite ale Americii. E un mod foarte ingenios de a profita de noile reguli și de a ridica popularitatea materialului.
Până aici e totul OK, dacă privim problema din punct de vedere al unei industrii axate pe profit. Din păcate, arta are de suferit, ca de fiecare dată când punem banii în față. Știu că probabil ai ridicat o sprânceană când ai citit titlul articolului, dar crede-mă, e mai bine să nu mai apară albume cu prea multe piese. Uite și de ce:
1. Niciodată nu a fost o idee bună să sacrifici arta de dragul banilor
Doar în cazul în care faci un produs de dragul clientului. Ceea ce de obicei e moartea pasiunii. În muzică e la fel ca peste tot. Când începi să lucrezi doar ca să-ți crești contul bancar, o să poți să-ți permiți un pat mai mare în care să te tăvălești și să plângi. Ceea ce probabil că se va întâmpla dacă casele de discuri vor continua treaba asta. Muzicienii vor scoate albume cu 20 de piese în încercarea de a profita de regulile astea tâmpite. Ceea ce s-ar putea să ducă la rezultate sub așteptări:
2. Presiunea pe artiști duce de obicei la un rezultat slab
Gândește-te că ai terminat un album la care ai lucrat trei ani de zile. Are douăsprezece piese și o durată de 45 de minute. Ești mulțumit de cum a ieșit și vrei să-l prezinți lumii în viziunea ta artistică. Vine un tip de la label și te felicită în sus și în jos, după care îți propune, mai mult sau mai puțin autoritar, să mai bagi încă șapte-opt piese în câteva luni, să-ți crească șansele în top.
Orice persoană care activează într-un domeniu creativ știe foarte bine cât de greu e să lucrezi sub presiune. Ideile nu vin la fel de ușor ca ecuațiile matematice, spre exemplu. În sensul că de multe ori stai și te uiți la perete până ai ceva interesant de pus pe foaie. Dacă mai pui și stresul unui deadline peste situație, ai toate șansele să faci ceva, orice, indiferent de calitatea materialului, ca să termini proiectul. Treaba asta de obicei nu merge prea bine pentru artist. Și nici pentru ascultător:
3. Pare un material neterminat
Prima oară când am ascultat The Life of Pablo de la Kanye West am rămas cu impresia că e un produs nefinalizat. Piese de două minute? Care se termină brusc înainte să intre „în pită”? Ceva nu e ok. Sau interludii fără sens, care nu adaugă cu nimic la experiența audiției. Sigur, sunt și multe piese faine, dar dacă le pui între altele mediocre, parcă totul e un rollercoster în care simți că nu primești în totalitate mesajul artistului.
Mi-e greu să cred că piesele astea fragmentate nu sunt schițe sau b-side-uri pe care artistul le are în lucru, dar nu sunt nici măcar pe jumătate terminate. Și când le bagi între alte piese OK, te simți de parcă mănânci un sandwich în care pentru fiecare strat de legume proaspete, ai și unul de carne crudă.
Într-adevăr, chestia asta se poate rezolva dacă lansezi un album cu multe piese făcute ca la carte. Așa mulțumești pe toată lumea, nu? Oamenii de la casele de discuri vor fi fericiți că are 18 piese și ascultătorul va putea să asculte o oră și jumătate de material de la artistul preferat. Da, e perfect în teorie, dar în practică nu e întotdeauna așa:
4. Dacă e un album prea lung, există întotdeauna riscul să pierzi ascultătorul pe drum
Nu am nimic împotriva unui album cu o durată lungă de timp. Pot gusta chiar și un album dublu sau chiar triplu. Dacă e de calitate, ceea ce e foarte greu de realizat pentru orice artist. Există un motiv pentru care lungimea standard al unui material discografic e în jur de o oră, la fel cum în industria cinematografică majoritatea filmelor au o durată de o oră și jumătate. Pentru că există riscul să obosești ascultătorul. Ceea ce-i distorsionează aprecierea.
Cel mai bun exemplu e Views, de la Drake. Criticii au căzut de acord în unanimitate că e mult prea lung. Dacă era mai scurt, poate era și mai bine apreciat. Poate o să învețe ceva canadianul din experiența asta. Expresia „less is more” se potrivește perfect în anumite cazuri. Chiar și când vine vorba despre muzică.
