Prima zi din Revolution Festival a dat startul noului sezon de festivaluri. Începând din weekend-ul curent și până la finalul verii, vor avea loc o grămadă de astfel de evenimente și festivalul din Muzeul Satului Bănățean din Timișoara a fost intro-ul perfect pentru ce urmează. Cu un line-up impresionant și foarte diversificat, cred că e primul la care am fost unde a fost o scenă de metal lângă una de goa trance, show-ul organizat de oamenii din spatele Exit Festival nu a dezamăgit.
Am ajuns la Muzeul Satului Bănățean cu puțin timp înainte să urce pe scenă băieții de la Blazzaj, pe care am vrut să-i văd de multă vreme, dar niciodată nu am apucat. Bagă o muzică destul de greu de digerat pentru publicul larg, dar pe mine m-a rupt. În special lucrurile aparent random pe care le striga Vita, solistul trupei, cunoscut și pentru proiectul Implant pentru Refuz, peste sunetul lor de experimental-funk. Din păca te, lumea încă era la serviciu sau prin trafic, ceea ce s-a văzut în numărul mic de participanți la gig.
După timișoreni a venit pe scenă o trupă din Serbia pe nume Ritam Nereda, care parcă și-au adus fanii de acasă. Erau cam treizeci de oameni în fața scenei care erau în filmul lor. Mai exact, strigau toate piesele la bustul gol și aprindeau fumigene, pentru că nimeni nu le-au spus de Colectiv. Oamenii de la securitate erau constant cu ochii pe ei și nu păreau foarte happy. Când au lăsat una pe jos, a venit unul de peste gard și a stins-o cu piciorul. Era cât pe ce să-și aprindă gheata. A fost și semnalul că ar trebui să o iau spre alte scene.
Ceea ce am și făcut și am rămas surprins de butaforia din jurul scenelor. Am crezut că o să profite de faptul că eventul are loc la Muzeul Satului Bănățean și o să meargă pe stilul folcloric sau ceva de genul. Nici vorbă de așa ceva. În schimb au dat-o în creaturi SF și tot felul de sculpturi luate parcă din ceva film distopic, pe care le-au pus în grădinile din incinta Muzeului. Chestia asta m-a făcut să cred că și în viitorul îndepărtat țăranul român va continua să-și cultive fasolea cot la cot cu civilizația extraterestră care inevitabil ne va înrobi. Dar mai e până atunci.
M-am întors să-i văd pe băieții de la Suicidal Tendencies, o trupă cu rădăcini în punk și thrash metal care și după 33 de ani de activitate încă o duc bine. Săreau pe scenă de parcă erau la primul lor concert și voiau să impresioneze publicul. A funcționat. Solistul a vorbit între piese despre cât de important e să crezi în tine și că nu ar trebui să bagi în seamă părerile oamenilor. Sunt mesaje care au rezonat cu toată lumea cu toate că nu au dat toți din cap, pentru că probabil nu au fost pe placul lor, nu s-au mișcat de la scenă.
Dar au fost și mulți care au dat-o într-un moshpit de unde nu au mai ieșit până la ultima piesă, când solistul a invitat câțiva fani hardcore pe scenă. Norocoșii din față au sărit gardul și din trei mișcări erau lângă trupă și cântau împreună. După ce s-au strâns cam douăzeci de persoane, oamenii de la securitate au zis stop. Eu nu am ajuns la timp. Și acum regret asta.
Să lași fanii să se urce pe scenă sună destul de periculos pentru artist și pentru public, dar toată lumea a fost civilizată. Asta-i chestia cu oamenii care ascultă un gen de muzică mai „agresiv”. De obicei sunt super OK. Când mai pica unu pe jos, repede îl ajuta cineva să se ridice. La un moment dat era un tip foarte tânăr care a venit la gig cu maică-sa. Ea era vizibil îngrijorată de plodul lui care se izbea violent de străini. Din când în când se întorcea la ea să-i zică că e OK și să nu-și facă griji. Chestia asta mi-a topit inima.
După concertul celor de la Suicidal Tendencies m-am mai plimbat prin incinta festivalului până am dat de Nicolae Robu, primarul orașului Timișoara, ceea ce a fost cumva suprarealist să-l văd înconjurat de metaliști. Era ultima persoană pe care mi-am imaginat-o că o să o văd acolo. L-am întrebat dacă mai cântă la chitară, pentru că mi-am amintit că vorbea despre asta la un moment dat, și mi-a zis că foarte rar. E păcat. Aș vrea să-l văd pe mainstage cu trei balade și una de jale. Poate anul viitor. Eu militez pentru Nicolae Robu headliner la Revolution Festival 2017. Ar trebui să începem o petiție online pentru treaba asta.
Cea mai mare problemă de care am dat în incinta festivalului a fost proximitatea scenelor. La un moment dat auzeam trei în același timp. Nu e neapărat un lucru rău să ai șase scene la un festival. Cu cât mai multe cu atât mai bine, zic eu. Ai mai multe locuri unde să te zbenguiești, care e și scopul unui festival.
Dar locația era relativ mică pentru treaba asta. Poate dacă erau unele erau acoperite de un cort se auzea mai bine. Era OK dacă stăteai în față la fiecare, mai intrai în film, dar cam toate au fost „înghițite” de sunetul de la scena principală, care probabil se auzea și în Calea Șagului, care se află în cealaltă parte a Timișoarei.
În consecință, toate drumurile duceau spre mainstage, unde i-am prins din nou pe băieții de la CTC. Oamenii ăștia nu au cum să aibă un show slab. Sunt extraordinari. Habar nu am de unde au atâta energie dar nu mă pot sătura de ei. E un sentiment împărtășit și de oamenii de la festival. Au urmat după Juliette and The Licks, un headliner mult-așteptat, care a cam dezamăgit, sincer să fiu. Au stat să-i vadă și pe rapperi noștri și au făcut alegerea potrivită.
După concertul CTCiștilor am decis să văd care e acțiunea pe la celelalte scene. După cum era de așteptat, mulți erau tot la scena principală, astfel încât era cam gol. Metaliștii au rămas fideli genului pe care-l ascultă și au stat aproape constant la Xtreme Music. Pentru mine deja era târziu și după un drum lung până la Timișoara am zis că mai bine îmi reîncarc bateriile pentru ziua următoare, când băgau nume mari ca Maxim, Skunk Anansie, Negură Bunget și John Digweed. Cel puțin așa credeam la vremea respectivă.
Lăsând asta la o parte, nu e suficient să stai o singură zi la Revolution să realizezi că ești la un festival. De-abia în a doua am zis că într-adevăr simt experiența unui astfel de eveniment. Când oboseala și crampele musculare îți fac traiul un chin, dar tot mergi mai departe pentru că adrenalina. Din fericire, aveam destulă benzină în rezervor și pentru a doua zi când am văzut cel mai fain concert din cadrul festivalului. Mă rog, după Suicidal Tendencies, dar cine îi poate întrece pe ei? Exact, nimeni.
