După prima zi de Revolution Festival, când am reușit să prind trupa legendară Suicidal Tendencies și pe Nicolae Robu, mă gândeam că nu are cum să fie mai faină experiența a doua oară. Din fericire, m-am înșelat. Lume a venit în număr mult mai mare, ceea ce automat adaugă la sentimentul că ești la un party marfă, și am scăpat, din nou, de ploaia din timpul zilei care s-a oprit înainte să înceapă distracția. Problema cu condițiile meteorologice a stat în mintea oamenilor cu care am vorbit la festival, dar e clar că Dumnezeu e festival-goer.
Am început cu The Mono Jacks, trupa bucureșteană care e mai întotdeauna pe buzele hipsterilor, cu toate că muzica lor poate fi genială, dar și repetitivă în unele cazuri. La concertul de la Revolution Festival au sunat foarte bine, ceea ce îmi dovedește din nou teoria că pentru a aprecia cu adevărat o formație trebuie să o vezi live. Dacă bagi doar clipuri de pe Youtube nu ai cum să-ți dai seama în totalitate cum sună. Dar pentru asta există festivaluri.
Pentru că s-a mai strâns lume, am decis să stau mai puțin la scena principală și să văd cum se distrează oamenii la celelalte. Chiar dacă ar fi trebuit să-mi lipesc urechea de boxe, să nu aud ce se întâmplă la vecini. În ziua anterioară am fost dezamăgit de faptul că erau prea apropiate scenele și era greu să-ți dai seama dacă erai la minimale sau la reggae. La toate m-am pus în față, să nu mă simt ca într-un shuffel infernal.
Prima oară m-am oprit la Xtreme Music, dedicată metaliștilor, să prind trupa Negură Bunget din Timișoara. E fără îndoială cea mai de succes trupă de metal din România și asta se vede și în prestația live. Pe lângă faptul că totul a fost executat ca la carte, cu solo-uri de chitară complicate și o prezență scenică care antrena publicul, sonorizarea a fost surprinzător de bună. La acest capitol cei de la Revolution Festival merită apreciați. Când ai un line-up cu atâția artiști, e greu să-ți meargă bine la sonorizare pentru că sunt cerințe din partea fiecărui sunetist al trupei. Aici le-au ieșit foarte bine. Yey!
Și dacă tot vorbim de calitatea concertelor, o altă caracteristică care mi-a sărit în ochi a fost faptul că orele care apăreau în program erau sfinte. Dacă un concert trebuia să înceapă la ora 18:00, puteai să-ți faci programul liniștit, pentru că știai că exact atunci o să-i dea drumul. Treaba asta e rară la un festival, pentru că întotdeauna pot apărea probleme cu sunetul, membri trupelor, set-uri extinse și alte minuni. Aici totul era calculat la exactitate.
Singura problemă a fost că headliner-ul John Digweed, un nume așteptat de mulți oameni care au venit la festival, a anulat set-ul lui în ultimul moment. Artistul a postat pe pagina lui de Facebook că a decis să nu mai bage la Revolution Festival cu două ore și jumătate înainte de show, din cauza unor probleme personale. Îl înțeleg pe om, familia e întotdeauna pe primul loc, dar oamenii nu au primit vestea prea bine. Am întrebat mai multe persoane ce părere au de anunțul lui și mulți au crezut că glumesc, înainte să citească mesajul, după care au oftat în unison. Poate anul viitor. Chestiile astea se mai întâmplă.
MC-ul de la The Prodigy, Maxim, a intrat cu DJ set-ul lui la jumătate de oră după miezul nopții, ora la care era programat John Digweed, deci tot a fost bine. Britanicul a băgat o selecție de piese drum and bass. În Timișoara încă se organizează multe petreceri axate pe genul respectiv. Și se pare că toți care merg la ele s-au adunat și la Revolution.
A fost probabil cel mai numeros public de până atunci la scena principală. Maxim a fost ajutat de colega lui Cinnia Blaze și de niște animatoare care se frecau cu vântul pe scenă. Așa ceva nu am mai văzut la un party de drum and bass, dar sper că nu o să fie ultima dată.
Cu toate că Maxim a rupt, cea mai faină experiență din ziua a doua a festivalului a fost când am mers la scena din interiorul cortului Circo Paniko. E exact cum ți-ai imagina un cort pentru circ, cu scena în mijloc. Nu am mai văzut așa ceva pe la alte festivaluri din România. A fost o surpriză plăcută. Afară era un pom de Crăciun, o sanie cu Moș Crăciun și un sicriu deschis, să fie nebunia completă. Așa am aflat cât de bine te poți odihni într-un sicriu după ce dansezi până nu mai poți. Cine ar fi crezut?
În fine, la Circo Paniko i-am prins pe cei de la Eugene The Cat, care cântă un fel de swing electronic, în stilul celor de la Parov Stelar. Nici nu-i de mirare că ambele formații vin din același oraș din Austria. A fost aproape la fel de fain ca la Suicidal Tendencies, cu toate că sunt două genuri total opuse. Am dansat în prostie în fața tipului de la saxofon, care purta ochelari de soare în interiorul cortului. De obicei am o problemă cu oamenii care fac asta, dar se potrivea în cazul ăsta. De fapt, orice saxofonist ar trebui să poarte ochelari de soare pe scenă. Pur și simplu arată mai cool, frate.
După cheful din cort eram mort de oboseală. Am mai dat o tură pe la toate scenele și mi-am dat seama de o chestie. Toate line-up-urile festivalurilor din România sunt eclectice până la un anumit punct. Dar nu-mi amintesc unul care să aibă și o scenă dedicată pentru metal sau goa trance, împreună cu reggae și dub, techno și muzică latină. Da, muzică latină și grohăieli. Ai crede că nu funcționează dar m-am convins singur că e o prejudecată tâmpită. Mai lipsea o scenă de hip-hop, dar oricum toate erau super apropiate între ele, deci una în plus ar fi fost de prisos.
Într-o perioadă în care bucureștenii care ascultă muzică electronică se supără pentru că vin cocalarii la petrecerile lor, a fost frumos să văd cum toți oamenii de la Revolution Festival, care ascultă genuri muzicale total diferite, își văd de treabă și nu au nimic unul cu celălalt. Când am văzut line-up-ul înainte să merg la festival m-am gândit că poate treaba asta s-ar putea să se termine într-un scandal sau ceva asemănător. În realitate lucrurile au fost cât se poate de OK. Am văzut tricouri cu trupe de metal la scena electronică și oameni cu dred-uri la latino.
Cu concluzia asta în cap am luat-o spre casă, pentru că era târziu și a doua zi trebuia să merg să votez, ca orice om cu spirit civic. E clar faptul că Revolution Festival e un fel de promo party mai mare pentru Exit Festival. Organizatorii nu s-au sfiit să arate asta, cu promo-uri între concerte și postere peste tot. Dar asta nu e neapărat un lucru rău, cât timp aduc nume mari ca cele de anul acesta. Sper că va rămâne la fel. Până atunci, eu mă bucur de ce am văzut în weekend și de faptul că a venit în sfârșit sezonul festivalurilor. Ne vedem weekendul viitor la Delahoya!
