de Marius Ghenț
Vânzările de albume au scăzut în ultima vreme mai ceva ca încrederea bucureștenilor în membri partidului PNL. Nimeni nu mai cumpără pentru că le pot asculta cu un abonament mult mai ieftin la un serviciu de streaming sau fac rost de ele prin căi ilegale. Nu o spun eu, o spun chiar specialiștii din industrie. Și cu toate că mai sunt oameni care cumpără CD-uri și toate alea, o fac din alt motiv.
În cazul în care vezi pe cineva că își cumpără un album, să nu te lași indus în eroare. Nu face asta pentru că vrea să-l asculte. În cel mai bun caz îl cumpără pentru un prieten, din lipsă de idei de cadou. Din păcate pentru el, probabil că prietenul îl va da mai departe, și tot așa până la infinit. Folia protectoare nu o să fie dată niciodată jos de pe el. Trist.
Cu toate astea însă, cei din industria muzicală nu s-au dat bătuți. Vin cu tot felul de strategii promoționale prin care speră să convingă fanii că cumpere noul album de la artistul X sau Y. Îl dau la pachet promoțional cu un tricou sau o insignă cu forma buzelor artistului, indiferent de sex, sau investesc mulți bani în sesiuni de autografe cu artistul și tot felul de alte campanii cât se poate de creative. Eu sper ca în viitor să vândă un album împreună cu transpirația artistului din studio. Să-i mai dea un pic de autenticitate.
Când vine vorba de vânzările albumelor vechi, pentru că și ele pot fi o sursă de venit, casele de discuri s-au gândit să scoată pe piață ediții aniversare, prin care să convingă fanul să scoată banul. Astfel de ediții au piese bonus, demo-uri, schițe de piese nelansate, un booklet cu mai multe pagini decât în Biblie și poze din toate perioadele carierei artistului. Cine nu ar vrea să cumpere așa ceva?
În plus, edițiile sunt lansate la un interval de timp rotund, ca să-și justifice existența. Avem, astfel, albume care aniversează zece ani de la apariție, douăzeci de ani, treizeci de ani și tot așa până la cincizeci de mai. După pragul ăsta se opresc, pentru că au rămas fără lucruri să pună pe ele. Deja au dat tot ce au avut din arhivă.
La o primă vedere, toate aceste versiuni sună ca cea mai tare chestie ever pentru un fan. În realitate însă, e un alt mod de a profita după ei. Dacă industria muzicală se plânge că e în cădere libere, asta e, să fie așa, pentru că și-au făcut-o cu mâna lor. Sunt disperați după bani. Astfel de albume reprezintă motivul pentru care e așa. Uite și de ce:
Ar putea să scoată toată arhiva de materiale nelansate pe o singură ediție aniversară
Dacă numele artistului nu e Miles Davis, care cred că a înregistrat o librărie întreagă de materiale audio, fără să le luăm în considerare pe alea din turnee, cât de multă muzică în plus crezi că există de la fiecare sesiune în studio? OK, ai ceva încercări de piese sau demo-uri de unde pleacă toată treaba, dar nu e de parcă ai materiale de încă șase albume pentru fiecare reeditare.
În plus, nu ai nevoie să auzi toate chestiile astea. Cât de interesant poate să sune o piesă unde lipsește bass-ul? Poate merge pentru un om care e interesat de așa ceva. Unul care lucrează în studio. Dar fanii de rând chiar nu vor să audă o chestie neterminată.
Ideea e că label-urile ar putea să pună toate chestiile astea într-o ediție aniversară. Una singură, pentru cei care chiar sunt interesați de așa ceva. Nu să vină cu trei bonus-uri pe șapte versiuni de la un singur album. În cel mai rău caz, pui totul într-un boxset și la revedere. Cea mai grea decizie e să alegi aniversarea. Relansezi albumul la douăzeci de ani de la prima apariție, treizeci, patruzeci? Pe mine chiar nu mă interesează. Cât timp e o singură dată.
Sunt prea multe relansări de albume clasice
O altă caracteristică care dovedește lăcomia celor din industria muzicală e volumul mare de relansări. De obicei, dacă vorbim de un album clasic, un material va fi relansat o dată la zece ani. E frumos așa. Să aibă și un Dumnezeu toată treaba asta. Din păcate, chestia asta devine din ce în ce mai lipsită de sens la fiecare zece ani. Un fan ajunge să aibă șase versiuni diferite de la același album. E o strategie destul de faină pentru casele de discuri, mai puțin pentru cumpărător.
Mai mult decât atât, luna trecută rapperul Eminem a anunțat că va scoate o ediție specială a albumului The Marshall Mathers LP, la șaisprezece ani de la lansare. De ce nu? Hai să scoatem una în fiecare an, dacă tot e până acolo. Ca să-și vândă materialul relansat, americanul a decis să ofere și produse promoționale la pachet cu caseta. Pentru că e vorba despre o casetă aici. În 2016, când singurele persoane care mai au un player cu casete sunt părinți noștri, care au păstrat casetofoanele din copilărie. Alea care stau deasupra frigiderului. Sigur ai și tu unul acasă.
Eminem a decis să vândă caseta cu ediția aniversară The Marshall Mathers LP într-o ediție specială, împreună cu o cărămidă din casa în care a copilărit. Casa aia face parte și din coperta albumului. E funny. Imaginează-ți că Eminem a mers la fosta lui locuință cu un baros și a început să dea în pereți să facă rost de cărămizi. Apoi le-a pus pe toate într-o roabă și le-a cărat până la studio. Sau ceva de genul. Chestia asta nu s-a întâmplat, evident, dar ideea de a vinde un album cu o cărămidă dovedește din nou cât de disperați sunt casele de discuri, și artiștii până la un punct, să-ți vândă ție un album pe care probabil îl ai deja acasă.
De cele mai multe ori sună mai prost ca versiunea originală
O altă strategie de a vinde același produs până la refuz e să-i modifice sunetul inițial. Chestia asta se face prin procesul de remasterizare, când fiecare instrument e reconfigurat, astfel încât să sune mult mai strident. Toată treaba asta e promovată cu ideea că va suna mai bine, mai modern, chiar și pentru un album scos prin anii 70.
Problema e că de cele mai multe ori albumele astea sună absolut oribil. Nimeni nu a cerut chestia asta, să modifice cineva sunetul inițial. Există un motiv pentru care un material discografic a ajuns să fie considerat un clasic. Pentru că deja sună bine. De ce să mai întorci din butoane de dragul „loudness war”-ului, sau alt trend modern din studio, menit să-ți creeze impresia că sună mai bine la dispozitivele digitale și portabile? Nu are rost. Mai bine rămâi la albumul inițial, pentru că, crede-mă, întotdeauna va suna mai bine.
