de Marius Ghenț
Orice lucru frumos trebuie să se încheie la un moment dat. La fel ca și ploaia. Ambele lucruri s-au întâmplat duminică, în ultima zi de Electric Castle Festival. După patru zile, dacă luăm în considerare și ziua zero, a venit momentul să ne bucurăm de ultima zi de trupe, activități, sărituri prin bălți, mâncare excelent și tot ce mai are de oferit evenimentul de la Bonțida.
Ceea ce am și încercat să fac, cu toate că ploaia din ziua anterioară și-a spus cuvântul. M-am trezit cu o răceală cruntă care ar fi doborât și un elefant și am mers direct la farmacie să-mi fac stocul. Bolnav am mai fost, la Bring Me The Horizon nu. Trebuia să iau măsuri. În plus, nu cred că am fost singurul care a trecut prin așa ceva, mai ales după privirea farmacistei care s-a uitat la mine cu privirea „încă unul de la festival, sigur e răcit”.
După ce m-am încărcat cu medicamente am luat-o spre Bonțida. Primul lucru la care m-am gândit a fost „Dumnezeule, ce vreme frumoasă e azi”. Of course, au mai fost niște ploi mărunte din când în când, și cu toate că soarele era pe cer, nu era tocmai vreme de plajă, dar în comparație cu apocalipsa de ieri, lucrurile erau chiar OK. Am fost optimist.
Am ajuns prima oară la trupa God is An Astronaut, care și-au început show-ul pe la 7:30, ceea ce mi s-a părut un pic ciudat. O trupă care bagă post-rock instrumental, și o face atât de bine, ar merge mult mai fain la o oră mai înaintată. Să intri serios în film. Oricum, treaba asta nu a contat, pentru că muzica lor avea puterea să schimbe și vremea, și timpul, și spațiu, și realitatea așa cum o cunoaștem noi. Eu asta am simțit la ei.
La scurt timp după medicamentele îmi rodeau stomacul așa că am dat o tură la mâncare. Și trebuie să zic ceva despre zona dedicată acestei activități de supraviețuire pentru că organizatorii au făcut o treabă genială. Meniul era foarte variat, de la mâncare tradițională românească, da, inclusiv mici, până la preparate din Mexic, India, China, de peste tot. Era exact ca un food court de la mall. Aveai de toate. Am băgat repede ceva la ghiozdan și am luat-o din loc, pentru că mi-am dat seama că dacă mai stau mult timp pe aici o să-mi dau toți banii pe mâncare.
I-am prins pe bucureștenii de la OK Corral la scena Redbull chiar când au început. Genurile techno și house pot fi incredibil de repetitive. Asta poate fi o chestie OK sau nu, în funcție de tripul tău. Mie câteodată mi se pare că nu se întâmplă prea multe în set-urile unor DJ. Și sunt dezamăgit. Nu dau nume (Spoiler: Paco Osuna), dar ar trebui să ascultăm mai mulți artiști din propria noastră ogradă.
Pentru că și românii mixează al naibii de bine. Cu toate că nu am stat foarte mult la OK Corral, pentru că se apropia concertul celor de la Bring Me The Horizon, ce am auzit a fost extraordinar. Poate cel mai fain set de muzică electronică de la festival. Rivalizează serios cu Dual Shaman.
Cu durere în suflet am plecat de la bucureșteni noștri și am luat-o spre Bring Me The Horizon, care sună a metalcore, dar foarte catchy și cu versuri destul de accesibile. Un fel de Bullet For My Valentine, dar fără versurile despre iubire și chestii de adolescenți. Nu mă așteptam la multe, cu toate că genul metalcore poate suna absolut genial cu ingredientele potrivite. Ca As I Lay Dying, de exemplu. Fiind conștient de faptul că BMTH nu e AILD, nu aveam foarte multe așteptări dar speram să fiu surprins.
Majoritatea set-ului mi-a plăcut aproape la fel de mult ca îmbrăcămintea solistului. Erau unele piese, inclusiv „Happy Song”, care e de-a dreptul enervantă, care m-au făcut să mă întreb dacă chiar se iau în serios, dar și altele care m-au lovit exact unde trebuie.
Am fost surprins și de faptul că românii noștri din public au ținut cont de instrucțiunile solistului și au făcut pe rând un moshpit, wall of death și circle pit. Dacă nu știi ce înseamnă chestiile astea, tot ce trebuie să știi e că sunt foarte greu de făcut în noroi. De exemplu, la circle pit trebuie să alergi în jurul celorlalți din public într-un cerc. În noroi e greu și să mergi cu viteza unei țestoase după o operație de hernie, nici nu mai vorbim de alergat. Dar fanii trupei chiar au reușit să facă asta. Au mai căzut doi-trei dar s-au ridicat și au continuat. Noroiul a rămas singura amintire a vremii nasoale din ultimele zile. Cerul era mai curat ca cizmele după o tură prin bălți.
Am plecat înainte să se termine concertul pentru că eram cu gândul la show-ul lui Silent Strike de la Booha Mansion. Aparent, nu am fost singurul. Cu toate că se bătea cap în cap cu headlinerii, la artistul român a fost plin. Am stat și la el, care nu a dezamăgit, și apoi am fugit din nou la scena principală. Și când zic fugit mă refer la un mers foarte încet ca să nu mă împiedic în noroi și să rămân acolo.
Gorgon City au urmat pe scenă, și cu toate că bagă un stil total diferit decât băieții de la BMTH, lumea parcă nici nu s-a mișcat din loc. Ceea ce mă face să mă întreb dacă toți ascultă muzică atât de diferită în stiluri sau pur și simplu sunt mulți curioși. Cel mai probabil, e a doua variantă, și asta e frumusețea unui astfel de festival. Stai și asculți că poate-ți place.
La scurt timp de la concertul celor de la Gorgon City am plecat acasă. Răceala și-a spus cuvântul. Cu toate că voiam să mai dau o tură la minimale, medicamentele nu-și făceau efectul și mă luau cu frisoane deghizate în mișcări de dans. Electric Castle 2016 a fost mai bun ce cel de anul trecut, cu toate că a plouat mai mult acum. După două ediții blestemate de vreme, probabil la anul o să fie diferit. A treia oară-i cu noroc, nu?
