Toată lumea are regrete. Nu doar genul de regret care te lovește la câteva ore după ce ți-ai cumpărat niște pantofi prea scumpi pentru că ai vrut să-ți condimentezi un pic stilul, ci regrete grele, din alea care te trezesc noaptea în somn și te fac să vrei să te întorci în timp și să schimbi lucrurile.
„Regretul e un tabu modern", mi-a explicat psihoterapeuta Ilse Sand. „Oamenii simt presiunea să fie perfecți și să controleze totul, așa că a devenit greu să ne recunoaștem nouă înșine că am luat o decizie proastă, pe care o regretăm." Ceea ce e păcat, pentru că dacă nu avem regrete, ratăm șansa să ne reparăm greșelile – sau să învățăm să nu le repetăm.
Am rugat cinci suflete curajoase să-mi spună ce regretă mai mult în viață. Pentru că te simți mai bine când vorbești despre asta.
Fotografii cu intervievații cu regret în priviri de Tor Birk Trads
Céleste Nshimiyimana, 25 de ani, student
Regret ultima conversație telefonică pe care am avut-o cu sora mea mai mare, în ziua în care s-a sinucis. Eram prea preocupată de viața mea și nu i-am luat apelul în serios. A avut o viață grea, iar eu nu i-am ușurat-o deloc – ne certam despre orice. M-a sunat într-o sâmbătă chiar înainte de miezul nopții. M-a rugat să stau jos și mi-a enumerat mai multe lucruri pozitive despre mine. Îmi tot spunea să nu uit niciodată cât de mult mă iubește – dar eu eram atât de ocupată să mă pregătesc pentru petrecerea spre care mă îndreptam, încât nu m-am gândit la motivul pentru care îmi spunea toate lucrurile alea. Practic, așteptam să închidă o dată ca să pot pleca.
Fusese internată la spitalul de boli mintale de câteva ori, dar o externau mereu după o vreme și m-am gândit că nu e foarte serios. Eram mai mult enervată, mi se părea că dramatizează totul. Regret că n-am făcut nimic să înțeleg cât de groaznic se simțea. Mă gândesc la asta în fiecare zi. Prima oară când sora mea a fost internată la spitalul de psihiatrie, chiar am convins-o pe mama să nu-și dea demisia. Voia să facă asta ca să stea cu sora mea și să aibă grijă de ea.
În noaptea aceea, am uitat tot ce am vorbit cu sora mea în secunda în care am închis telefonul. Acum îmi tot repet conversația în minte. Nu știu dacă aș fi putut face ceva ca s-o salvez, dar dacă m-aș putea întoarce în timp, i-aș spune că și eu o iubesc. I-aș enumera toate lucrurile care erau grozave la ea. Poate asta i-ar fi schimbat soarta.
Carina Ladegaard, 36 de ani, manager relații digitale
Regret că mi-am deschis propria afacere în loc să mă bucur de tinerețe și să călătoresc prin lume. Mi-am luat diploma la o academie privată de croitorie la vârsta de douăzeci de ani și, un an mai târziu, una dintre fostele mele profesoare – care era patroana școlii – mi-a oferit șansa să-i cumpăr afacerea. Vin dintr-o familie de antreprenori – mama, mai multe mătuși și bunicul meu și-au înființat toți propriile afaceri – așa că mi-a venit natural să le urmez exemplul.
Nu eram deloc pregătită pentru responsabilitatea asta. Urmasem cursurile academiei după liceu și nu apucasem să mă bucur de libertate sau să merg la prea multe petreceri. Și deodată, am devenit responsabilă de o școală. Restul personalului era mult mai în vârstă decât mine, vorbeam cu profesoarele despre nepoții lor. După o vreme, am început să simt presiunea – la 23 de ani, am făcut ulcer pe fond nervos. Dacă n-aș fi luat somnifere, aș fi zăcut noaptea în pat, cu gândul la munca mea.
La 28 de ani, am vândut compania. Simt că mi-am ratat tinerețea, anii în care avem voie să fim egocentrici și iresponsabili și să trăim clipa fără să ne gândim la consecințe. Timp de șase ani, am făcut ce am crezut că trebuie să fac, nu ce mi-am dorit sau ce m-ar fi făcut fericită.
Morten Espersen, 27 de ani, agent livrări
Regret că n-am fost un iubit mai bun pentru fosta mea. Ne cunoșteam de șapte ani înainte să ne cuplăm în 2012. A fost o dragoste mare și profundă – eram sigur că o să am copii cu ea și o să îmbătrânim împreună.
Munca a fost întotdeauna o prioritate pentru mine și nu mai aveam timp pentru ea în viața mea. Ea s-a luptat cu o depresie și se chinuia să-și termine studiile, dar eu veneam acasă de la muncă obosit și nu aveam chef de problemele ei. Simțeam că am dreptul să mă relaxez după serviciu. Ne certam des din cauza asta. Într-o zi, în timp ce ne certam acasă la tatăl ei despre faptul că eu nu prea stau pe-acasă, cearta a deraiat total și ne-am părăsit unul pe altul pe loc.
Câteva zile mai târziu, am mers cu mașina la ea să-mi iau lucrurile. Ne-am luat rămas bun și asta a fost. Cred că amândoi am fost prea mândri ca să ne sugerăm unul altuia că am putea trece peste ultima ceartă. Mă gândesc mult la ea – n-am iubit atât de mult nicio altă fată. Dacă i-aș fi ascultat problemele, am fi încă împreună.
Fanny Olhats, 27 de ani, jurnalistă
Regret că mi-a luat atâta timp să-mi accept corpul așa cum este. Am crescut în California, un mediu unde toată lumea e slabă și frumoasă. Tata e bucătar, așa că am fost mereu înconjurată de mâncare bună – și probabil că mâncam un pic mai mult decât aveam nevoie. Uneori îmi uram corpul, n-am avut niciodată corpul pe care mi-l doream. Nu mă simțeam bine în pielea mea.
Evident, chestia asta a avut un impact asupra vieții mele de zi cu zi – dacă nu găseam hainele potrivite cu care să-mi acopăr corpul, nu ieșeam din casă. Dacă mă simțeam grasă, sunam la muncă și spuneam că sunt bolnavă. Nu suportam să ies în costum de baie de față cu alți oameni, așa că nu mergeam niciodată la piscină sau la mare. În 2012, m-am despărțit de un iubit care mă înșelase și mă uram din tot sufletul, când am găsit un curs de fitness care învăța femeile să se distreze și să aibă gijă de ele. La cursul ăsta, am învățat să fiu mai drăguță cu mine.
Chiar regret că am pierdut atâția ani cu obsesia asta pentru corpul meu. De curând, am avut un concurs la muncă – toți am trimis fotografii de pe Instagram și zece dintre ele urmau să fie agățate pe peretele bucătăriei de la birou. Eu am trimis o fotografie nud făcută într-o saună din Malmö, Suedia. Poate că pentru alți oameni n-ar fi însemnat mare lucru, dar pentru mine a fost o victorie. Am plâns când am trimis fotografia.
Rasmus Veltz Nielsen, 27 de ani, asistent medical
Regret că n-am studiat în străinătate când am avut ocazia. Am fost selectat pentru un program în Australia împreună cu un fost coleg de apartament – studiam daneza, iar el economia. Am stat vreo opt sau nouă luni să organizăm treaba asta și apoi el a renunțat și s-a apucat să studieze altceva. Am renunțat și eu la plan, pentru că nu aveam chef să-l duc până la capăt singur.
Acum știu că a fost o greșeală din partea mea. N-am știut niciodată să mă bag spontan în lucruri noi, dar călătoria aceea m-ar fi învățat să mă descurc singur și să iau decizii fără să supraanalizez situațiile.
Uneori, când trebuie să iau o decizie importantă sau am o discuție – simt că e ceva nerezolvat înăuntrul meu. Că trebuia să fac ceva și n-am făcut-o. Fostul meu coleg de apartament a fost să studieze șase luni în străinătate de curând. S-a dus singur și s-a întors. Acum mă gândesc să merg ca voluntar în America de Sud vreo șase luni – dacă voi reuși să mă descurc cu partea financiară.
Traducere: Oana Maria Zaharia
