Muzica și tehnologia s-au împăcat întotdeauna de minune. Asta dacă ignorăm episodul Napster, când toată lumea shareuia pe internet muzică într-un mod cât se poate de ilegal. Sau dacă nu luăm în considerare faptul că vânzările de înregistrări bootleg de la show-uri sunt tot o activitate ilegală, ajutată de camerele video sau alte minuni. OK, poate nu a fost o relație perfectă, dar nici nu există așa ceva.
Ideea e că sunt și multe aspecte pozitive. Cele două industrii au crescut practic împreună. De la primul gramofon și până la instalațiile super complicate pe care le vezi pe scenă la Untold, fără un progres constant în domeniul tehnologiei, modul în care noi consumăm muzica ar fi total diferit. Și în anumite cazuri chiar imposibil.
Dacă ai merge înapoi în timp și ai vorbi cu un om din anii 70 și i-ai spune că toată colecția lui de viniluri o să încapă pe un dispozitiv mai mic decât o unghie falsă, cel mai probabil ar râde în fața ta. Ca să înțelegi cât de mult am evoluat. Noi nu ne gândim la aspectul ăsta pentru că suntem deja super obișnuiți cu toate dispozitivele disponibile.
Sincer să fiu, nici eu nu m-am gândit la asta înainte să citesc despre faptul că iPod-ul a împlinit luna aceasta 15 ani de existență. Dispozitivul a revoluționat complet modul în care noi ascultăm muzică. Îl puteai duce peste tot, aveai destul spațiu de stocare, de la cinci și până la 160 de GB, și era și super cool. Altfel te vedea lumea cu un iPod în mână. E și gadget-ul care a scos compania Apple din problemele lor financiare.
iPod-ul clasic a fost scos din producție în 2014. Singurele modele pe care le poți cumpăra sunt la second-hand pe site-urile de licitație. Noua generație, iPod Touch, e cumva de prisos, pentru că mai bine îți cumperi un iPhone, sau orice fel de smartphone modern. Tot acolo ești. Dar pentru o fire nostalgică dispozitivele astea reprezintă mult mai mult decât doar un gadget pe care-l poți folosi sau nu. Că vrem, că nu vrem, ajungem să ne atașăm de ele.
După ce m-am gândit la istoria iPod-ului am început să-mi amintesc de toate dispozitivele portabile pe care le-am folosit de-a lungul timpului. Și sunt sigur că și tu le-ai folosit. În România nu ai avut prea multe opțiuni:
Walkman-ul cel de toate zilele, care mergea și când era aproape dezmembrat
Îmi aduc aminte și acum de primul meu walkman. Era argintiu și avea cele mai praf căști posibile. Cred că dacă mă uitam urât la ele cinci minute se rupeau în două. Difuzoarele erau legate împreună de o bandă metalică mai subțire ca un pix și acoperite de un burete care cădea jos de fiecare dată când întrerupeam audiția. Dar era dispozitivul meu preferat. Pentru că puteam să-l iau cu mine pe Eminem în fiecare excursie școlară. Versurile lui porcoase erau un refugiu când profesoara striga pe noi să nu ne mai dăm în spectacol. Vremuri faine.
Un alt aspect pozitiv al Walkman-ului a fost că puteai să-ți faci tu propriile tale compilații. Înregistrai la casetofon piese de pe radio, pe care apoi le puteai asculta pe drum. Întotdeauna aveai în căști cele mai noi bucăți. Te simțeai important. Ca un DJ. Îți făceai tu filmul, dacă voiai asta. După prăbușirea vânzărilor de casete, care au și dispărut de pe piață, cel puțin în mainstream, am renunțat și eu la Walkman. Într-adevăr, s-a stricat de vreo șase ori înainte, butonul de play mergea doar dacă băgam un ac în el și căștile erau legate cu bandă adezivă, dar mergea.
Norocoșii au trecut la CD-uri
CD-urile au fost foarte scumpe prima oară când au apărut pe piață. Și în prezent e la fel. Diferența e că acum am un job și pot să-mi permit din când în când o aroganță. Când eram mic nici nu mă gândeam să dau bani pe așa ceva, cu toate că eram atras de coperta mai mare și de un booklet generos. Nici nu-mi stătea capul să-mi cumpăr un Walkman pentru CD-uri.
Norocoșii care aveau o situația financiară mult mai bună au făcut asta. Aveam prieteni care mă lăsau să ascult muzică la dispozitiv, dar întotdeauna mi s-a părut mult prea mare pentru a fi portabil. Era ca o mini-pizza pe care trebuia să o cari dintr-un loc în altul. Împreună cu o plasă de CD-uri. Not cool.
MP3 Player-urile erau pentru toți
MP3-urile au fost întotdeauna o problemă pentru casele de discuri, din cauza faptului că erau super ușor de transferat ilegal pe internet. Pentru consumator chestia asta era raiul pe pământ. Puteai să faci schimb de piese pe care nu le aveai, să scoți discografii întregi moca și tot felul de alte beneficii, printre care și apariția unei piețe de MP3 Playere cu modele pentru orice buzunar.
Fițoșii își cumpărau iPod-uri sau Zune, dar erau și MP3 playere mult mai accesibile care făceau, în mare, același lucru. Practic era un stick USB cu diferite opțiuni de stocare, pe care puneai ce voia sufletul tău și mergeai la drum cu muzica preferată. Era super ușor. Spre deosebire de Walkman-ul mult-iubit, nu a trebuit să-mi fac niciodată griji că o să-mi prind banda înainte de solo-ul de chitară.
Telefonul e ultima frontieră, până când o să apară ceva mai bun
Nici măcar facilitatea utilizării MP3 playerelor nu a fost îndeajuns să mă convingă să nu îmi mut toată muzica pe un telefon. Așa cum am făcut și cu orice altă ramură a entertaiment-ului pe care-l folosesc. În prezent pot să îmi pun pe telefon muzică, poze, filmări, gif-uri, meme-uri, tot ce vrea inima mea. Toate astea se găsesc într-un singur dispozitiv. Nu trebuie să car după mine șase sau mai multe. Sunt sigur că și tu faci la fel.
Povestea se încheie aici, dar sunt sigur că la un moment dat o să apară ceva care va înlocui și telefonul. Principalul dispozitiv portabil de redare a muzicii s-ar putea să fie un gadget care arată total diferit decât banalul smartphone cu care ne-am obișnuit deja. Poate o să fie o pereche de ochelari sau un aparat super mic pe care-l pui în ureche. Poate o plombă, cine știe? Sună ciudat, da, dar cine m-ar fi crezut dacă le-aș fi zis de iPod în anii 70?
