Beyonce e cea mai mare vedetă pop din lume. E destul de clară treaba asta. Când ea strănută, noi vorbim despre gestul omenesc pe social media, unde ne plângem că e o dovadă a faptului că nu e un înger. Mi-e și greu să-mi imaginez cum a fost lumea înainte de Beyonce. Nu-mi amintesc. Probabil a fost ca în Evul Mediu. O perioadă foarte, foarte, foarte întunecată în care nu s-a întâmplat nimic bun. Aș vrea să fac o descriere mai corectă dar nu-s expert în istorie. Gândește-te că soarele nu apărea pe cer cu zilele și acolo ești.
Anyway, unul dintre motivele pentru care Beyonce a rămas întotdeauna pe prima poziție în inimile noastre, pe lângă vocea ei extraordinară, e datorită faptului că nu și-a impus limite stilistice. Toate piesele ei sunt cât de cât pop, dar au nuanțe diferite. De la soul la R&B și chiar country pe ultimul material, ai o diversitate sănătoasă în discografia ei.
E un pattern pe care-l găsim și la soare ei, Solange Knowles. Singura diferență e că Solange nu a fost niciodată atrasă de mainstream, în speranța că îi va aduce faimă. A cochetat cu partea asta de dance-pop pe primul album, dar pe atunci avea doar 17 ani. La vârsta aia cu toții ascultam chestii de care nu suntem foarte mândri în prezent.
De aceea probabil nici nu ai auzit mare lucru despre ea. Cred că cel mai memorabil lucru pe care l-a făcut până acum a fost atunci când l-a lovit cu picioarele pe Jay-Z într-un lift. Dacă nu ai văzut până acum înregistrarea, te rog să o cauți pe net. Este superbă.
Pe lângă abilitățile ei de luptătoare mixed-martial-arts, Solange e și o cântăreață genială. Și spre deosebire de Beyonce, Solange a experimentat cu genuri muzicale mai puțin accesibile pentru publicul larg. Albumul ei din 2008, intitulat „Sol-Angel And The Hadley St. Dreams”, un titlu care sună exact ca o trupă de rock psihedelic din anii 60, e o combinație dubioasă de pop-soul, electronica, R&B și sunete ciudate. Nu e rău deloc. Are și o piesă care se numește „F**k The Industry”. Îți dai seama cât de mult îi pasă de industrie.
În toamna anului curent și-a lansat al treilea material din carieră. Se numește „A Seat at the Table” și reprezintă o nouă direcție stilistică pe care a abordat-o cântăreața americană. Tipa e într-o continuă schimbare, aparent. E foarte bine, pentru că noul album e unul dintre cele mai faine din 2016. Mai mult, e peste albumul „Lemonade”, lansat de Beyonce la începutul anului. Uite și de ce:
1. Nu e pop
Nu mă înțelege greșit, nu zic că Lemonade nu e un album fain. Îl ascult de fiecare dată când mi se face poftă de niște bârfă audio despre relația dintre Beyonce și Jay-Z. Dar are un sunet puternic comercial. Ai producători și songwriteri acolo care vin din mainstream. De la Diplo la The Weekend și Mike Will Made It, albumul pare confecționat pentru distribuție în masă.
„A Seat at the Table” e total diferit. Nu văd nici o piesă pe album care ar putea să meargă la radio. Nu pentru că nu-s bune, nici vorbă. Aici nu o să găsești bangers pe care le poți asculta în club. Aici totul e mai lent. În cel mai bun mod posibil. Apropo de asta:
2. Are un mesaj mult mai interesant
„A Seat at the Table” e despre o femeie care încearcă să-și găsească identitatea de femeie afro-americană. Cu tot ce înseamnă asta. De la rasism la încercarea de a trece peste cele întâmplate strămoșilor ei în Statele Unite ale Americii. E o temă grea. „Lemonade” e despre infidelitatea lui Jay-Z. Pe bune? Sunt sigur că e nasol să treci prin așa ceva. Mai ales dacă ești căsătorită cu omul ăla. Dar în comparație cu problemele despre care vorbește Solange e o chestie infirmă. Ascultă „Dont Touch My Hair” ca să înțelegi ce vreau să zic.
3. Cere mai multe din partea ascultătorului
„A Seat at the Table” e un material care trebuie ascultat cap-coadă. Dacă extragi o piesă din tracklist pierzi ideea. Nu se poate spune același lucru despre „Lemonade”. Cu toate că e un album concept, I guess, și mesajele se repetă, piesele nu au o legătură între ele. E mai mult o colecție de single-uri adunate sub umbrela unui material discografic. Ca să prinzi ideea albumului trebuie să-l asculți în ordinea în care a vrut Solange să o faci. Dintr-o bucată și preferabil să fie de mai multe ori.
4. E o capodoperă de R&B contemporan, care o să ajungă un album-clasic în câțiva ani
R&B-ul contemporan a renăscut în ultimii ani. De la excelentul „channel orange” semnat de Frank Ocean și până la trilogia de mixtape-uri semnate de The Weeknd, e un gen muzical care a revenit în atenția fanilor muzicii pop. Solange a creat ceva pentru un public de nișă. Dar asta nu înseamnă că nu o să fie recunoscut la adevărata lui valoare peste câțiva ani. De obicei așa se întâmplă lucrurile în industria muzicală.
