Alin Coman, psiholog român, lector la catedra de psihologie de la Princeton, mi-a spus cum trebuie să lupți cu fake news-ul și cu secta antivaccin. Dacă vrei să convingi oamenii că vaccinurile nu provoacă autism, atunci, în comunicarea publică, o regulă de bază este să nu ataci informațiile false în mod direct, susține cercetătorul.
A plecat din țară acum 12 ani pentru a face cercetare în domeniul psihologiei, iar astăzi Alin Coman coordonează studii despre memorie la Facultatea de Psihologie și Afaceri Publice a Universității Princeton. Studiile sale arată cât de mult conversațiile cu ceilalți ne influențează modul în care rememorăm anumite experiențe.
Coman studiază un fenomen cunoscut în limba engleză drept „retrieval induced forgetting", uitarea indusă de recuperarea memoriei, căruia cercetătorii i-au dedicat sute de studii și cu ajutorul căruia înțelegem mai bine cât de subiectivă este mintea umană. Într-o exprimare prozaică și simplistă, Coman cercetează lapsusurile minții și cum se manifestă ele în rețele sociale.
Ți s-a întâmplat vreodată să nu mai știi unde ți-ai parcat mașina, iar atunci când faci un efort să-ți amintești, reușești să-ți aduci aminte numai unde ai parcat-o ieri și nu azi? Asta înseamnă uitare indusă de o reamintire.
Prin acest fenomen, căruia îi picăm victime toți, Coman, explică, printre altele, mecanismul prin care un grup își justifică atrocitățile la care a participat într-un război, cum se influențează newyorkezii atunci când își reamintesc tragedia din 11 septembrie (cercetarea respectivă este și teza sa de doctorat) sau ce reține mintea umană dintr-un fake news și cum e eficient să luptăm împotriva acestui fenomen.
VICE: Ai făcut un studiu despre exagerările presei americane referitoare la virusul Ebola. Prin comparație, la noi, în mass-media, apar voci alarmiste în privința vaccinurilor. Cum ar trebuie să comunicăm ca să dezamorsăm fake news-urile?
Alin Coman: Într-adevăr, și în SUA, sunt discuții intense legate de mesajele care transmit informații false și despre cum cetățenii distribuie, la rândul lor, aceste informații în comunități. Dacă vrei să dezamorsezi un mit, nu este ok să-l menționezi în discursul public, nu trebuie să faci referire în mod direct la acele informații false. Dacă vrei, de pildă, să dezamorsezi mitul că vaccinul nu provoacă autism, nu trebuie faci referire la el, pentru că dacă faci asta, prin simpla repetiție, expui această credință populației. Chiar dacă spui că asta nu e adevărat, oamenii nu o să-și amintească ce e adevărat și ce fals. Apare ceea ce se cheamă „the mere-exposure effect'', efectul de familiaritate, când oamenii tind să creadă acel lucru, pentru că îl percep drept familiar. Mai poate apărea și efectul de insinuare („the innuendo effect''). Părerea mea ar fi că, pentru o comunicare eficientă, trebuie să expui în mod constant populației informațiile veridice, fără să le amintești pe cele false.
Spui că reamintirile noastre depind mult, într-o rețea, de ceea ce spune comunicatorul. Tindem să uităm acele amintiri care nu au fost evocate de el și să le păstrăm vii pe cele accentuate de el. Ne manipulăm unii pe alții, fără a fi conștienți de asta?
Ce ai surprins tu este paradigma socială. Cercetarea pe „retrieval induced forgetting'' a pornit, însă, în paradigme individuale. Sunt foarte multe studii despre asta, însă, ceea ce am făcut noi, în laborator, e să o extindem la nivel social. Pentru înțelegere, două persoane studiază aceleași informații, una dintre ele trece prin acest proces de selectare a informației, iar apoi, amândouă își aduc aminte ce au studiat inițial. Ce observăm este că la nivel de comunicator, cel care își amintește, în conversație ceva, îl influențează teribil pe ascultător. Informația pe care o prezintă comunicatorul e mult mai ușor reamintită ulterior de către ascultător, decât informația care nu este menționată. Și ce e mai important este că informația care nu a fost evocată de comunicator este inhibată, suprimată.
Acesta este fenomenul pe care l-am investigat ca parte din doctoratul meu, apoi am făcut asta și în laboratorul de la Princeton.
Pe ce temă a fost teza ta de doctorat?
Lucrarea de masterat și cea de doctorat au fost despre cum conversațiile între newyorkezii care se aflau în oraș în timpul atacurilor teroriste din 11 septembrie le-au influențat acestora amintirile. Rezultatele studiilor au arătat că acele conversații au alterat rememorarea atât a vorbitorilor, cât și a ascultătorilor, chiar dacă amintirile lor erau diferite. Chiar și atunci, vorbitorii remodelau amintirile ascultătorilor.
Dacă înțelegi acest fenomen, înțelegi și mecanismele comportamentului la vot? Într-o campanie electorală, comunicatorul politic scoate în evidență anumite caracteristici ale personajului politic și trece cu vederea peste altele, de pildă că ar fi corupt. Electoratul este influențat și uită astfel elementele controversate?
Ceea ce investigăm acum în laborator e memoria, cum se influențează oamenii atunci când comunică, pe tema experiențelor trăite și nu mergem în direcția comportamentului la vot. Ceea ce vrei tu să explici probabil se leagă mai degrabă de ceea ce înseamnă „motivated retrieval''. Dacă ai o anumită preferință ideologicală - social-democrată sau liberală - ai tendința de a filtra informațiile care corespund convingerilor tale. Dacă ai simpatii social-democrate, tinzi să uiți acele informații controversate despre candidatul partidului respectiv și să le înregistrezi mai repede pe cele pozitive. Vorbim mai degrabă despre „confirmation bias''.
După cei 45 de ani de comunism, istoricii au idealizat perioada interbelică, iar explicațiile pentru acest lucru sunt facile. În memoria colectivă nu prea a fost imprimată și ideea că în acea vreme intelectualitatea nutrea public sentimente antisemite. Putem explica asta prin acest fenomen?
Este un fenomen interesant să explorezi reamintirile. Indivizii își vorbesc unii altora, își influențează amintirile, iar la finalul zilei, comunitatea creează o amintire care rămâne întipărită în memoria tuturor membrilor comunității. Astfel se formează amintirile colective.
Dar mai exista un strat care afectează colectarea informației la nivelul memoriei colective. Vorbim, în esență, despre instituțiile statului, despre documentele epocii, despre monumente, despre rolul mass-media în informația transmisă publicului. Publicul reține informații și din sursele publice. Aașdar, există un nivel primar care înseamnă interacțiunea cu oamenii și unul secundar, care înseamnă instituții și mass-media. În plus, nu trebuie să subestimăm motivația din spatele comunicării publice. De pildă, dacă factorul politic este interesat să creeze anumite reprezentări ale trecutului, în comunicarea publică, va selecta numai acele informații care, odată receptate, vor influența modul în care populația se va raporta la acel eveniment.
Interacțiunile cu oamenii nu sunt atât de definitorii în crearea unei viziuni unitare asupra trecutului. Autoritățile și mass-media pot controla ca populația să aibă un anumit tip de comportament.
Fotografie din arhiva personală
Ai făcut studii despre cum își justifică oamenii atrocitățile. Spuneai că justificările respective sunt acceptate mai ușor dacă cel care le-a comis face parte din același grup social, dacă îl percepi ca fiind „de-ai tăi", decât dacă face parte dintr-un grup de excluziune. Se întâmplă la fel și cu manifestarea empatiei?
Există două studii, cu concluzii diferite. Primul are de-a face cu noțiunea de atrocități. Într-un studiu, am avut participanți americani expuși la informații despre soldați americani care au comis atrocități în Irak. Atrocitățile alea sunt asociate cu niște justificări. Soldatul l-a lovit pe prizonier, pe insurgent, cu ciocanul, dar soldatul putea să justifice atrocitatea respectivă. Justificarea e că el credea că insurgentul avea niște informații despre un atac care urma să aibă loc. Apoi, participantul american ascultă altă persoană care e, la rândul ei, tot participant american.
Din felul în care ai descris tu situația, la ea participă fie o persoană din grupul tău de apartenență, fie una din grupul de excluziune. Dar nu așa s-a întâmplat. De fapt, tot timpul a ascultat un participant american.
Ideea e că, dacă asculți altă persoană care vorbește despre o atrocitate comisă de un membru al grupului de care aparții, o să te lași angrenat în recuperarea sa motivată în timp ce asculți. Când vine vorba de uitarea indusă de recuperarea memoriei, te-ai aștepta ca, dacă asculți pe cineva care vorbește despre o atrocitate, să activezi atrocitatea aia, care i-a indus vorbitorului uitarea unor informații conexe și l-a făcut, în cele din urmă, să-și justifice fapta comisă. Dar în cazul recuperării motivate nu se întâmplă asta, ci fix opusul. Adică, persoana care ascultă își amintește mai degrabă justificările atrocităților respective, în timp ce ascultă pe altcineva care le descrie. Asta e una dintre concluzii.
Citește și: Am vrut să învăț cum să detectez mincinoșii din România mai bine decât în serialul „Lie to me"
Dar ai dreptate, mai avem un studiu, realizat pe studenți de la Princeton care ascultă alți studenți de la Princeton. În acel studiu se arată că atunci când asculți o persoană din grupul de care aparții e mult mai probabil ca recuperarea memoriei să-ți inducă uitarea. Când vine vorba de grupuri de apartenență versus excluziune, contează cine e sursa ta de informații. E cineva din grupul de care aparții sau cineva dintr-un grup care te exclude? Pentru acest al doilea studiu, motivația ta ține de relație. Adică ești mai motivat de vorbitor, dacă acesta face parte din grupul tău, e student la Princeton – și nu ești motivat să relaționezi cu un student de la Yale, care, în contextul ăsta, face parte din grupul de excluziune.
Diferența dintre cele două studii e că în unul te implici în recuperarea motivată în funcție de grupul căruia îi aparții, dar informația creează un context de grup; pe când, în al doilea studiu e vorba de o motivație care ține de relaționare, bazată pe relația pe care o ai cu vorbitorul. Nu are legătură cu conținutul informațiilor pe care le recuperezi.
La noi, din perspectiva atrocităților, s-a discutat mult despre paradigma victime și torționari.
Ce se întâmplă cu recuperarea motivată în contextul ăla e că oamenii care au făcut parte dintr-un sistem care-i tortura pe alții sunt determinați să-și justifice comportamentul. Au comis atrocități, dar au făcut asta cu un motiv anume. Comunitatea asta de torționari e implicată într-un anumit tip de recuperare motivată a memoriei. Pe când un alt grup, care n-a comis atrocitățile respective, se va implica într-o formă diferită de recuperare motivată. Adică o să-și amintească atrocitățile la care au fost supuși ei sau apropiați de-ai lor. „Mama și tata nu meritau să pățească așa ceva!", știi? Deci, din perspectiva victimelor, cumva nu te concentrezi asupa justificărilor, ci chiar asupra atrocităților în sine. Dar din perspectiva torționarilor – ei chiar se concentrează asupra justificărilor. „Oamenii ăia meritau să li se-ntâmple asta."
Citește și alte articole despre psihologie:
Un psihiatru îți explică dacă Facebook te poate scăpa de gândurile sinucigașe
Cum e să trăiești cu fobia de a vorbi cu alți oameni
40 de oameni s-au uitat cum o adolescentă e violată live pe Facebook, fără să sune la Poliție
